O călătorie mai puțin inspirată

Sfântul Andrei. Am avut proasta idee de a merge la Sinaia, Cota 1400. Înghesuială ca într-o zi de săptămână la orele 18:30 pe Dorobanți. Ningea un pic, iar cu mai bine de un kilometru înainte de cotă erau mașini parcate pe ambele părți ale carosabilului. O coloană mergea spre cotă, alta se întorcea, provocând ambuteaje. Oameni pe marginea drumului, mergând perpedes, gustau muntele. Asta înseamnă să mergi la munte? Sunt un pachet de nervi. Ce a fost în capul meu de am venit aici? Deobicei sunt inspirat în alegerea călătoriilor. Oltenița, Călărași, Giurgiu, păduri și câmpuri neumblate, pustietate și nefericire. Îmi place să fim doar noi când mergem pe undeva, deja mă panichez dacă văd mulți oameni, iar la Sinaia erau foarte mulți oameni. Oameni care păreau fericiți că se află acolo, bucuroși pentru zilele libere pe care le petrec la munte. Și m-am gândit la celebra frază a lui Lev Tolstoi: toate familile fericite sunt la fel, fiecare familie este nefericită în propriul fel. Nefericiți am fost și noi până am scăpat de Valea Prahovei și am poposit într-un han la marginea drumului cu vreo 30 de kilometri înainte de Ploiești. Singurele poze au fost făcute la mâncare. Păi ce puteam poza într-o Sinaie aglomerată și gălăgioasă? Cu ce rămâi în suflet după ce te îmbulzești alături de jumătate din București pe străduțele întortocheate care urcă în munte? Ce povești poți născoci pentru blog?