De ce? Pentru bani, evident!

de Eufrosin Potecă

Stau în curtea pensiunii din Bran și privesc zăpada ce se topește ușor. Lângă mine Abatele Constantin zâmbește trist. Am fost și noi la grămadă cu turma, la “munte”, cu ocazia mini-vacanței pe care BOR și Guvernul ne-au facilitat-o în preajma zilei naționale a României.  E dimineața celei de-a patra zile, întâi decembrie, tricolor căzut peste popor, armată terestru și pe cer, politicieni, un sobor de preoți în cartier, mândrie în creier, n-am ce să mai cer. E prima zi cu soare. Abatele se uită la mine:

-          Coane, ești cam trist.....

-          ........

Nu răspund. Ce poți spune? Din 4 octombrie 2004 ne-am vazut aproape zilnic, ne-am cunoscut din ce în ce mai bine, ne-am împrietenit, ne-am îmbătat, am râs, am spus prostii, a fost frumos. Și toate astea datorită faptului că ne-am cunoscut la locul de muncă, o instituție publică, cu funcționari urâți de cetățeni, dar și cu oameni minunați pe care i-am cunoscut de-a lungul vremii.

La 24 de ani, cu doar 9 luni de experiență într-o firmă obscură de IT, am avut ocazia să mă angajez la “stat”. Pe bani puțini. Doua milioane jumate. La privatul de unde plecasem aveam șase. Eram tânăr, locuiam cu părinții, plănuiam să mă mut împreună cu cea care avea să-mi fie nevastă (soție cum îi place ei să spună) și evident că ea era extrem de nervoasă ...... pe tema financiară. Dar firea mea leneșă și comodă a simțit că aici va fi bine în secunda în care am pătruns în camera 37 unde urma să lucrez, la Serviciul Informatică și Statistică. Șase oameni de care ulterior m-am atașat foarte mult și de la care am învățat foarte multe mă priveau suspicioși dar nu cu răutate. Mi-am luat biroul în primire și așa a început aventura mea ce a durat 11 ani, o lună și 23 de zile.

Mi-a fost ușor să mă integrez. Eram ca muschetarii, în ciuda diferenței de vârstă, fiecare își rezolvă problemele, unul rămâne activ, de pază, valid, prompt, ca un zid. Am aflat o grămadă de povești, m-am confruntat cu absurditatea sistemului de stat, am înțeles multe lucruri ce sunt de neînțeles pentru cetățeanul clasic plătitor de taxe. Am încercat (și poate pe alocuri am reușit) să schimb ceva în mediul IT din respectiva instituție.

Apoi au început plecările. Întâi doamna Pușa, a găsit loc în altă instituție. A plecat pentru două milioane în plus la salariu. Apoi Miki, singura colegă din birou mai tânără ca mine. A plecat la Petrom. Pentru bani evident.

Prin 2008 “de sus” s-a hotărât să ocup funcția de șef serviciu. Prin concurs evident. Am acceptat evident. Pentru bani evident.

Apoi a venit valul cu pensionările, doamna Anda, doamna Rodica și ultima doamna Nina. Absolvente de Automatică (doamna Nina avea și a doua facultate absolvită în cadrul Universității București, Facultatea de Matematică – o făcuse din pasiune), oameni deosebiți de care îmi este foarte dor.

Cam atunci a apărut și Falsul Ionescu în peisaj. Un prieten foarte drag (cu siguranță cel mai bun), cu care am trecut prin 4 ani de liceu în aceeași clasă, apoi cinci ani de facultate împreună în aceeași grupă și iată că în luna mai a anului 2009 venea să fie alături de mine de data asta în câmpul muncii. Eram patru: doamna M., YO3, Falsul Ionescu și bietul Eufrosin.

Doamna M. este un personaj aparte. Grăsuță, deși este aparent adepta unei alimentații sănătoase (de genul celei propăvăduite de dr. Mencinicopschi), deși este fostă canotoare, deși merge zilnic pe jos de acasă până la muncă și îndărăt fie soare, fie ploaie, fie zăpada, ger, noroaie, cutremur, etc. Are părul în proporție de 90% alb și îl poartă veșnic strâns într-un coc cu ajutorul aceluiași elastic maro și a două – trei agrafe de păr  clasice. Are același parpalac pe vreme de toamnă sau iarna de când o cunosc. Gri, ros, șters, tocit. Este absolventă a Facultății de Automatică numai că specialitatea este robotică – mai precis roboți industriali. Exact! Acele chestii care ușurau munca clasei muncitoare în uzinele patriei în urmă cu 30 – 40 de ani. Doar că acum nu mai avem uzine, nici clasă muncitoare și evident nici roboți industriali (cel puțin nu la nivelul din Epoca de Aur). Doamna M. nu face nimic la locul de muncă. Nu din lene sau rea voință ci pentru că odată cu trecerea timpului a rămas agățată într-un moment al carierei ei profesionale, cândva prin ’98 – ’99,  când a fost pusă să se ocupe împreună cu niște dezvolatori de soft de crearea unui sistem GIS pentru instituție. Doar ca bietei femei nu ia spus nimeni că cei ce gestionau contractul (și evident banii ce urmau să curgă de acolo) nu aveau nicio intenție să dezvolte nimc. Totul era pentru bani, evident. Iar ea trebuia să semneze ca proasta că totul s-a efectuat conform contractului. Lucru pe care, în mod firesc, a refuzat să-l facă și de aici a avut numai necazuri. Când am ajuns eu în instituție problemele astea se estompaseră dar femeia a rămas marcată pe viață. În 2004 când am cunoscut-o nu făcea nimic. Adică chiar NIMIC. Venea la muncă, se uita în monitorul ăla 8 ore și pleca acasă. După plecarea colegei Miki a preluat partea cu răspunsul la telefon:

-          Aloo? Daaa..... Nu e în birou. Stați să vi-l dau pe Eufrosin...... Eufrosin e pentru tine, n-a spus cine e și nici ce vrea.... (zâmbește ironic și superior întinzând receptorul).

În 2015 când am plecat făcea fix același lucru. Prin 2007 pe colegul YO3 l-a apucat generozitatea și zice:

-          Hai să îi arăt cum se instalează un Windows, niște drivere, un Office, etc.

-          Îți pierzi vremea, am spus eu.

Și am avut dreptate. Deși femeia își notase într-o agendă, pas cu pas, ce trebuie să facă (necunoscând limba engleză), totuși făcea ceva prost. Nici până azi nu îmi dau seama ce făcea prost dar cert este că sistemele instalate de ea erau pline de erori. Și evident trebuie ca unul dintre noi să ia munca de la capăt. Atunci i-am zis colegului generos:

-          YO3, dă-o-n pizda măsii de trebă! Prefer să fac eu singur treaba de la un capăt la altul decât să repar ce a stricat altcineva. Las-o în pace!

Și s-a reîntors la răspuns la telefon, evident.

Peste tot acest fundal vine problema cea mai gravă. Doamna M. are niște crize din când în când. Mulți ani am crezut că este epilepsie. Târziu am aflat de la un medic de pe ambulanță că nu este așa ceva ci sunt doar niște puseuri foarte mari de tensiune și femeia e în pragul unui accident cerebral vascular de fiecare dată când are câte o astfel de criză. E ca un computer ce rămâne blocat, mâna lovește spasmodic biroul, privirea e fixă, figura ei afișează un zâmbet tâmp, bale îi curg din gură, și toți mușchii corpului ei sunt crispați. E ca un om electrocutat. Doamne ferește! Prima dată m-am speriat, neștiind ce are, dar cu timpul a devenit ceva absolut firesc. Avea criza, chemam salvarea, până veneau ei criza trecea, ea refuza (sub semnătură) ajutorul medical și așteptam toți liniștiți criza următoare. Nu există o periodicitate. Se întâmplă pur și simplu din când în când. Mă repet: Doamne ferește – femeia se joacă cu viața celor dragi ei (care ar trebui să o îngrijească în caz de paralizie) și cu moartea ei (prea timpurie). Mai rău este că nu prea pune bază pe medicina alopată și refuză să ia medicamente specifice afecțiunii ei prescrise de cardiolog. Cel puțin eu unul n-am vazut-o să ia vreo pastilă vreodată. Zi de zi își bea cu meticulozitate același mix de fructe și legume făcut la blender. Deși nu este nimic amuzant în ceea ce se întâmplă cu biata femeie, cel mai amuzant a fost sa văd reacția noilor colegi la prima criză pe care o făcea de față cu ei. Priceless!

Ar mai fi multe de spus despre biata doamnă M. Cum s-a lupat cu statul 10 ani prin tribunale pentru casa în care locuiește, despre faptul că are o fată olimpică la matematică și talentată interpretă de vioară care a ajuns să facă pregătire în domeniul hotelier în Elveția (adică cum să fie o bună cameristă sau în cel mai fericit caz recepționeră). Despre pasiunea ei pentru TIBCO și pentru orice târg de inventică. Despre fascinația pentru purificatoare de apă și ale aerului din casă. Dar deja a acaparat o bună parte din poveste așa că mă voi opri aici.

YO3 este un om extraordinar cu care s-a înființat departamentul de IT în instituție în 1993. Te privește cu ochi calzi, frumoși, albaștri. Are un calm ardelenesc deși e din Ialomița. Scriind aceste rânduri îmi dau seama că nu l-am văzut nicodată ieșindu-și din fire. Întotdeauna are o vorba bună de spus (poate mai multe câteodată), doar e radioamator. Pentru cei ce s-au născut sugând la țâța feisbucului, a tuiterului și a altor labe de genul ăsta care îi țin conectați la pulsul vibrant al generației chix, radioamator nu înseamnă o persoană amatoare de ascultat radio în mod excesiv. Uichipedia pe românește zice așa: “Radioamator este un membru al unei comunități de persoane care împărtășesc un hobby comun, acela de a comunica liber, prin intermediul undelor radio, utilizând echipamente de emisie recepție. Diferența față de ceilalți utilizatori de comunicații radio este faptul că activitatea se desfășoara fără o remunerare, în afara cadrului profesional. Radioamatorii dobândesc această calitate prin susținerea unor examene prin care li se verifică nivelul de cunoștințe specifice. Radioamatorii utilizează frecvențe radio, special puse la dispoziție de autoritățile de reglementare din diferitele țări din care provin, în baza unor acorduri dintre administrații și asociația mondială a radioamatorilor - IARU.” Pe lângă pasiunea comunicării prin unde radio la mare distanță există și mândria de a comunica cu ajutorul echipamentelor construite de ei înșiși. Cu răbdare de chinez, vreme de aproape 7 ani, YO3 a construit un amplificator de semnal ce i-a permis să ia legătura cu regiuni îndepărtate din Pacific, din Siberia, din Africa. Mă bucuram și eu de multe ori (nefiind radioamator) când îl vedeam venind vesel dimineața la servici, povestind cu însuflețire:

-          Am vorbit cu Iakutsk-ul! M-am trezit la 7 dimineața, am băut o cafea și am început să baleez frecvențele. Și am auzit Iakutsk-ul! Cu puținele cunoștințe de limbă rusă, am vorbit!

Fericire maximă! Mi-a arătat QSL-urile lui. Sunt un fel de “vederi” pe care radioamatorii le schimbă între ei în urma unei comunicări de succes. Frumoși oameni!

Sunt multe de povestit, amintirile se înghesuie, ambuteiaje melancolice au loc în căpățâna mea seacă! Ce vin bun are YO3! Îmi amintesc de momentul în care a luat carnetul auto și mașina (avea în jur de 45 de ani). M-a rugat să merg cu el la R.A.R., el fiind începător. M-am suit în Renault-ul Clio de culoarea vișinei putrede, am introdus cheia în contact, am rasucit-o, ambreiaj, a-ntâia, accelerație și mașina a zburat pe contrasens  pe bulevardul Mircea Vodă! Îmi amintesc de primul cablu UTP tras împreună la Serviciul Imagine. Îmi amintesc din nou de vin! Haos frumos....

YO e codul țării noastre în codificarea internațională a radioamatorilor. 3 e regiunea, în cazul nostru București.

În 2011 YO3 a venit la mine și mi-a spus că vrea să se transfere la o altă instiuție unde urma să câștige ceva mai mulți bani. Cu părere de rău pentru încă o pierdere, i-am strâns mâna și l-am felicitat pentru “avansare”. Avea mare nevoie de schimbarea asta. 73 dragul meu prieten!

Și iată că am rămas trei. Doamna M., Falsul Ionescu și Potecă cel fără ipotecă. 

Și viața a mers mai departe....

În toți acești ani, Mâna Regelui a fost Abatele Constantin. Și sub protecția lui a venit și Sfântul Dumitru. Oameni extrem de inteligenți, plini de viață, analiști, ambițioși, căpoși, orgolioși. Un vârtej de momente frumoase mă leagă de ei amețindu-mă continuu. Ce să mai vorbim ..... adevărați prieteni! Pentru fiecare întâmplare petrecută alături de ei, povestită de ei, trăită, fotografiată, radiografiată, transplantată și analizată ar merita scrise câteva pagini. Un micro roman (dac, celt, chinez, malaeizian). Vizita în Cramele Gicuță efectuată alături de ei cu prilejul aniversării sfârșitului lumii va rămâne veșnic întipărită pe ficatul meu!

Și a murit Împăratul, un altul i-a luat locul, confuzie cu aromă de perfuzie, anestezie. Stop! Ne întoarcem. Refacem. Prefacem. Omul nou. Schimbăm mere cu pere. Reinventăm apa caldă. Gloata ne adoră! Circ fără pâine, clovni triști biciuiți de dresori perverși.

Și în 2013 apre printre noi Șeful din Umbră, Machiavelli, Sfântul Irlandez., Meșterică, Oficialul! Exuberanța, energia consumată pe prostii, intrările teatrale cu lungi monoloage absurde, îl caracterizează, toate acestea ascunzând un suflet de copil ce caută ceva. Poate fericirea... A mobilat rapid noua cotineață în care am fost mutați de către Porci. A făcut chiar și o cameră secretă. A stat cot la cot cu noi, ceilalți bețivi, și-a scuturat pleata pe Rage Against the Machine, îl iubește pe Freddie, a montat o prelată pe terasă, a adus grătarul și am avut un Crăciun inedit, minunat, alb. M-a tocat mărunt strigându-mă:  “Șefuuuuuu’ !” ori de câte ori avea ocazia. Mi-a adus rachiu, vin, vișinată, specialități afumate din partea viitorilor socri, dar și niște viniluri neprețuite de la tatăl lui (mulțumesc!), a băut bere la 8:00 dimineața cu mine. Și la 10:00, și la 12:00.... și tot așa..... Veșnic rebel, pasionat de istorie și de război, frate siamez cu Perfecțiunea, dar în același timp un cârcotaș incurabil, degrabă debitor de prostii, fumător ce se tot lasă, viitor mire, tată, bunic.... Un contrast interesant în calmul vieții departamentului. Cu timpul va deveni la rându-i mult mai calm și mai liniștit dar fără a-și pierde farmecul. Mediul viciat al Instituției îi priește.

În 2014, Șeful din Umbră a avut ocazia să îi strângă mâna unui pofticios durduliu ce intra pe ușa biroului și să-l întâmpine cu următoarea frază:

-          Ești aici pentru că s-a scos un post la concurs pentru mine dar pentru că sistemul e de căcat n-am putut paticipa. Așa că te-am adus pe tine!

Domnul Șunculiță în cauză nu era altcineva decât Marele nostru super-blogger, puternica locomotivă ce a deraiat odată cu Locomania, fanul numărul unu al Fanclubului, Oribilul Mosh. Pe care l-am întrebat prin 2011 dacă nu vrea să părăsească corporația și când a auzit de ce salariu e vorba în Instituția Publică m-a refuzat categoric. Dar iată că doi ani mai târziu a acceptat. Era sătul de “câcatul” unde lucrase vreme de șase ani și două zile și se pregătise psihic (și nu numai) pentru “fabulosul” salariu pe care avea să-l caute cu foarte multă concentrare în fundul portmoneului de acum încolo. Comod, leneș, agresiv, gălăgios, inevitabil mare, s-a acomodat repede printre noi. Nici nu era greu. Pe Falsul Ionescu și pe mine ne cunoștea din timpul facultății. Doamnei M. i-a tot încercat nervii cu melodii lăutărești obscure, ascultate dimineața la boxele JBL ale calculatorului de serviciu. Pe Machiavelli l-a provocat la spus (și uneori făcut) prostii ori de câte ori a avut ocazia deși s-a plâns tot timpul ca nu e suficient de liniște în birou (ca să poată citi în liniște). Și nici Oficialul nu s-a lăsat mai prejos și la ironizat ori de câte ori a avut ocazia. Perechea perfectă!

-          Eufrosin, vezi că mâine întârzii. Mă duc la Lidl să îmi iau chiloți Livergy XXL la promoție.

-          Eufrosin, vezi că mâine nu vin pentru că îmi vine instalatorul să înlocuiască un racord la chiuveta din WC-ul de serviciu.

-          Eu nu mă duc la aia să-i fac calculatorul pentru că nu îmi place de ea. E o scârboasă! De ce trebuie să fie așa scârboasă? Zii!

-          Aaaa! Eu nu știu să fac d-astea! Las’ că vine Eufrosin și rezolvă...

Și exemplele ar putea continua. Dar să nu-l pictăm pe bietul Mosh în cele mai maro culori. Până la urmă ne cunoaștem de 15 ani și am avut o mulțime de momente extraordinare petrecute împreună (multe din ele relatate pe defunctul Fanclub). De când a venit în Instituție, văzându-ne aproape zilnic, ne-am apropiat și mai mult. Mergeam în curtea unei biserici vecine cu locul de muncă purtam discuții elevate despre viață, copii, cărți și despre Zât. Am făcut vizite pentru aprovizionare cu bere (eu) , aprovizionare cu diverse (el) la celebrul magazin Lidăl. De fiecare dată s-a întristat că nu a reușit să mă convertească într-un client fidel și nu am mers și eu alături de toată România la Lidăl. Am experimentat băutul berii pe stradă, sticlele fiind ascunse într-o pungă maro de hârtie, evident savurând alături și câte un faimos sandwich (sau sandviș pa rumînski) cu pastramă de porc de la Mega Imaj (4,39 lei). Am avut niște incursiuni culinare pe jar încins extrem de plăcute (câteodată cu participarea Falsului Ionescu). Ce să mai ..... a fost frumos! Ne înțelegeam unii cu alții, era ok.

Și iată că în luna mai a anului 2015, Falsul Ionescu ne anunță că pleacă. De ce? Pentru bani, evident! Tristețe mare dar viața merge înainte ... Am plâns pentru că știam că mă voi vedea din ce în ce mai rar cu omul ăsta. E greu...

A venit vara și Porcii au devenit și mai agresivi. “Toate animalele sunt egale unele cu altele numai că unele sunt mai egale decât altele”. Oboseala și scârba față de jegurile ce se cred nemuritoare și-a spus cuvântul. Și astfel, când am fost întrebat (pentru a câta oară în 11 ani?) dacă vreau să plec am răspuns (pentru prima oară):

-          DA!

Pe 27 noiembrie 2015, printre resturi de mâncare, pahare goale de vin și bere, fum de țigară, lacrimi (n-am crezut niciodată că va plânge cineva după mine) și o durere acută în suflet (nu mi-a trecut nici acum după cum se vede) am plecat. Pentru ultima oară am ieșit din biroul mult prea cunoscut, pentru ultima oară am parcurs drumul Instituție – acasă pe jos (cât o sa-mi lipsească.....). A fost totul așa rapid încât n-am apucat să-mi iau rămas bun de la o grămadă de oameni dragi. Parcă îmi vine să îmi iau concediu de la noul loc de muncă (imposibil evident) și să petrec sfârșitul de an, relaxat alături de foștii colegi. De ce am plecat? Pentru bani, evident!

Mă uit la mașina Abatelui Constantin cum se îndepărtează ușor pe străduța ce dă în drumul principal. De mâine nu vom mai fi colegi. Nu ne vom mai vedea aproape zilnic. Îmi vine să plâng ....

Într-o zi mă voi întoarce, într-o perioadă mai bună, într-o zi cu soare.

De ce? Pentru prieteni foarte dragi, evident!