Cevapcici, pâine și mămaligă

de Ciuc

În Germania a fost așa cum mă așteptam și a fost altfel. Totul este diferit acolo. Societatea germană funcționează după alte reguli decât cele pe care le știm noi aici. Nu sunt mai bune sau mai rele, dar sunt altfel. Nemții trăiesc după niște șabloane împământenite de mult timp. Sunt foarte reticenți la schimbare și acceptă foarte greu intruși. De aceea sunt percepuți ca fiind foarte reci. Au și ei familie și prieteni și se distrează și ei in felul lor și suferă și ei, la fel ca orice om. Desigur, nu petrec la grătare până dimineața, dar oare putem spune că ăsta e cel mai bun mod de a trăi? Știm noi cu siguranță că suntem mai fericiți pentru că “știm să ne distrăm”? Desigur nu putem spune asta. Noi așa am fost învățați, ei nu. E greu de dat un verdict și nici nu pretind că știu adevărul. Cert e că pentru a avea o emigrare ușoară trebuie să pleci de la o vârstă mai fragedă și, ideal, împreună cu o familie “self-sufficient” și job pentru amândoi. Astfel fiecare se va integra la un loc de muncă și, cu puțină răbdare, își vor face prieteni și chiar o viață socială decentă. Trebuie, însă să fie pregătiți să sufere doi-trei ani. Și să știe că nu e ca în România – lucru care scapă foarte multor oameni. Mai ales trebuie să accepte că nu există telemea la raionul cu vreo 50 de feluri de brânză. Poți trece mai ușor peste lipsa brânzei telemea dacă realizezi de la început că absolut tot ce vei cumpăra de la supermarket (mai ales dacă acesta este Edeka) este mai bun decât echivalentul din România. Eu nu mă duc în piață, deci mie inclusiv roșiile mi se păreau mai bune decât cele din Mega Image (am luat recent din Mega niște roșii turcești pe care le-am aruncat de nu s-au văzut). Mezelurile sunt excelente, carne găsești de toate felurile, cât despre cârnați – făceam eforturi disperate să mănânc de mai puțin de 4 ori pe săptămână. Și nu erau de Pleșcoi. În afară de telemea, mai lipseau micii- era un echivalent, numit cevapcici (de fapt varianta balcanică, slavă a micilor) care aveau totuși alt gust. Ok, nu erau la fel de buni dar erau acceptabili și, în plus, găseai mici congelați la magazinul est european – dacă țineai neapărat sa intri în comuniune cu țara. Acolo mai găseai pufuleți, semințe și murături in saramură – și alte bazaconii de proastă calitate de care aici nu m-aș atinge neam. În treacăt fie spus că mi-am făcut inclusiv mămăligă. Dacică, firește. Ah, și aș mai aminti de delicioasa friptură din carnea de vită de 40 de euro kilogramul din care am luat odată din greșeală (crezând ca e 4 euro kilogramul) – apoi am repetat greșeala de mai multe ori. 

Personal, cele mai mari probleme le-am avut cu pâinea, eu fiind un mare mâncător de pâine. Pâine “ca la noi” se găsea doar la magazinul turcesc, care nu era aproape. Mai luam de acolo din când in când, dar doar pentru a-mi face damblaua. În rest aveam vreo două pâini recomandate de tanti româncă de la brutăria din Edeka.

La restaurante găseai de toate pentru toți și, și la ei hamburgerul era “o chestie”.
La muncă, din punct de vedere al mâncării era mai problematic. Nu aveai foarte multe alegeri. Un “soup place” – un loc unde aveau supe și puține alte chestii, Subway, un sandwich place italienesc, niște turci în gară unde miercuri aveau cevapcici (și in orice zi un kebab decent – sub Calif, să ne-nțelegem), un pizza place decent, un loc ok-ish numit “Quattro cani” și încă un restaurant italienesc pe care îl tot lăudau colegii italieni dar la care nu am fost niciodată. Par multe, dar parca niciodată nu puteai zice “Băi, am chef de 4cani, sau subway”. Toate păreau o alternativă la ceva ce nu exista. Până când s-a deschis o cantină unde mâncam destul de des. Ieftin și, în general, bun. Cam 6 euro, 7 joi la Schnitzel-Tag.

Ca un fel de concluzie la situația mâncării in Germania, acasă puteai mânca cam ca la noi, cu un plus de calitate a ingredientelor, iar în deplasare aveai destule alegeri, chiar și in Darmstadt. Per total, cine se plânge de mâncare e destul de obtuz sau are alte probleme.