Banjo Jack

Pe facebook mi-a apărut reclama la un nou restaurant american, numit Banjo Jack. Reclama, dar și câteva recenzii găsite la un search pe google, lăudau bucatele tipic americane ale localului. Burgeri, coaste, pulled pork etc. Într-o seară, împreună cu nevasta și cei doi copii, cum tot ne plictiseam în casă, am decis să mergem să încercăm un hamburger la Banjo Jack. Am plecat toți patru cu inima curată, iar pe drum, eu chiar mă gândeam că de multă vreme n-am mai fost într-un restaurant decent și aveam senzația că voi avea ce scrie pe blog despre acest local în cei mai pozitivi termeni.

Am ajuns (în zona Foișorul de Foc, prin spatele spitalului de ortopedie) și chiar ni s-a părut frumos. Decor interesant, o motocicletă la intrare, ecrane pe care rula un meci de fotbal american, un bar ca în filmele hollywoodiene, personal zâmbitor și deosebit de prietenos, multe tablouri peste tot reprezentând imagini sugestive ale vieții, culturii și stilului american. Muzică ok în restaurant. Formații emblematice din Statele Unite precum Offspring, No Doubt, REM, Red Hot Chili Peppers. La un moment dat au cântat și Ace of Bace, nu știu de ce. Oricum, ar fi avut ce muzică să pună, dacă doreau să fie un play list american.

Chelnerița este simpatică și politicoasă. Se poartă frumos cu copiii și face atmosfera și mai plăcută. Aleg un burger "Brie & Chutney", fiind foarte curios de ingredientele prezentate în meniu și de gustul pe care le-ar putea avea împreună, nevasta alege un "Whiskey Burger", iar pentru copii alegem burgeri clasici. Un burger costă 36 de lei, un preț nu tocmai mic, dar suntem în timpul nostru liber, nu ieșim în fiecare seară în oraș, așa că suntem dispuși să plătim. Un Carlsberg la draft 0,4 l costă 10 lei, o Coca-Cola la 0,25 l costă 8 lei. Ne vin băuturile. Suntem veseli, așteptăm cu nerăbdare mâncarea și ne bucurăm de alegerea făcută.

Dar toate lucrurile bune în ce privește Banjo Jack se termină aici. Chelnerița cea simpatică și politicoasă vine la masă și ne anunță pe un ton jos că nu mai este carne pentru hamburgeri și nu are cum să ne facă patru, ci doar unul. Ni se pare incredibil. Cum nu mai există carne pentru hamburgeri? Am fost la McDonald's de sute de ori, iar ei vând milioane de hamburgeri pe zi, dar n-am auzit niciodată să nu mai existe carne de hamburgeri. Eh, la Banjo Jack s-a terminat carnea pentru hamburgeri. Asta e. Ca în vremea comunismului, am stat la coadă și n-am mai prins. Plecam acasă învinși. Chiar am fi plecat și acum de la Banjo Jack, dar din păcate ne aduseseră băuturile. Ospătărița ne recomandă să luăm doar un hamburger pe care copiii să-l împartă, iar nouă ne recomandă pulled pork. Copiii, auzind asta, încep să se certe, spunând: "Dar de ce trebuie să împărțim? Eu nu vreau să împart!". Nici nouă, adulților, nu ne pică deloc bine vestea. Starea de spirit ni se schimbă în totalitate, ajungând la minus infinit. Ne certăm între noi, suntem tensionați, s-a dus pe pulă seara noastră în oras. Acceptam propunerea ospătăriței, dar deja stăm îmbufnați în colțurile noastre și regretăm că nu am stat acasă.

Vine mâncarea. Pulled pork e de fapt carne de porc mărunțită într-o chiflă cu mult ketch-up și cu un vag gust de afumătură. Nu mă dă pe spate. Alături are cartofi prăjiti și încă un castronel cu ketch-up. 36 lei o porție, iar când primim nota de plată avem surpriza să vedem că separat am mai dat 12 lei pe o porție de cartofi prăjiți. Deci aproape jumătate de sută pe un hamburger cu carne marunțită și niște umili cartofi prăjiți. Gust și din hamburgerul copiilor. Nimic special. Sincer, un Big Mac e mult mai gustos, dar aici e posibil să fie și treaba monoglutamatului de sodiu. Nu neg asta. E posibil ca la Banjo Jack să fie carne pură și de aceea să nu aibe gustul minunat al junk food-ului. Așadar mâncarea nu ne-a impresionat.

Nota de plată. 165 lei! Nu zic că a fost scump, zic că a fost foarte mult pentru ceea ce ni s-a oferit (trei burgeri, trei porții de cartofi prăjiți, două beri și două sucuri). A doua zi am fost cu nevasta și copiii la Socului și cu 80 lei ne-am destrăbălat cu shawerme de vită și meniuri crispy de pui, infinit mai gustoase ca produsele americane. La final, pentru a-și mai răscumpăra din greșeli, ne-a fost adusă niște înghețată gratis. Nu știu cum a fost, pentru că nu obișnuiesc să consum acest produs, copiii au mâncat-o.

Ok. Vrem să plătim cu cardul și să plecăm cât mai repede, dar o altă surpriză ne așteaptă. Banjo Jack nu are POS. Noi nu avem cash. Stânjenitoare situație. Îi propunem ospătăriței simpatice să rezolve situația, însă aceasta nu știe ce să zică. Până la urmă pleacă nevasta să caute o bancă, iar eu rămân cu copiii drept gaj. Vreo 20 de minute stau și mă uit în gol, sau alerg prin local după copii, care, pe bună dreptate, se cam plictisiseră.

Lăsăm 170 de lei, doar 5 lei tips, cel mai mic bacșiș lăsat de noi ever (cel mai mare a fost 50 de lei, la o consumație de 200 de lei, la Dada Restaurant de pe Strada Matei Voievod. În 2009.). Ne-a părut rău pentru chelneriță, care chiar a fost super ok și cu nimic vinovată, însă overall am fost dezamăgiți de Banjo Jack.

Interiorul localului.

Pulled Pork.

ce am citit în decembrie

de Ionescu

 

motto: i've got nothing to say but it's ok/ good morning, good morning (the beatles)

opera postumă a lui thomas pilaster, de eric chevillard

• de ce am citit-o: pentru că era la un preț mic la standul editurii univers, la gaudeamus. poate și o prezentare atractivă pe coperta 4.
• despre ce e vorba: o biografie a unui scriitor fictiv, făcută de un critic literar la fel de fictiv. cu ample extrase din opera rămasă inedită, așa zicând. nu cred că e necesar să îl fi citit pe derrida pentru a ne bucura de acestă cărticică. și nici pe monsieur jourdain.
• o recomand? da.

monstrul colombre și alte 50 de povestiri, de dino buzzati

• de ce am citit-o: prima oară am aflat de dino buzzati (prin anii 70, cred) dintr-o carte despre care a scris recent ema. pe coperta 4 era un citat plin de mister, care nu făcea parte din volumul respectiv, ci din ceva numit povestiri de seară. mai acum câteva luni mi-am adus aminte cumva de chestia asta și am căutat povestirile de seară. le-am găsit în volumul cu colombre, pe care l-am luat imediat, în format electro. dezamăgire! citatul plin de mister de care îmi aduceam așa bine aminte era doar un soi de motto care nu se mai continua nicicum.
• despre ce e vorba: scurte povestiri mai mult sau mai puțin fantastice, inegale ca valoare, cu înțelesuri adânci. gen sensul vieții.
• o recomand? da, cel puțin 10-20 de povestiri.

busola, de mathias enard

• de ce am citit-o: am văzut la tv o prezentare a ei, by radu paraschivescu. plus premiul goncourt. mă las ușor influențat de premii.
• despre ce e vorba: mai mult eseu decât roman. e vorba de un muzicolog vienez care are o noapte de insomnie (sigur, pe la 2-3 îl ia un pic somnul, frumos redat acest moment al somnului superficial și viselor). se gândește la diagnosticul pe care l-a primit recent (nu știm exact ce, dar pare ceva serios) dar mai ales la o roșcată, sarah. prilej pentru largi excursii asupra culturii (arhitectură, muzică, literatură) din orientul mijlociu și a occidentalilor care au fost fascinați de est. formidabilă erudiție în domeniu are acest mathias enard. sau acest franz ritter. aflăm astfel de multe personalități și întâmplări foarte interesante, dar nu scap de impresia, cu siguranță greșită, ca multe pagini sunt compilate din wikipedia. de vină sunt eu, că mă raportez prea mult la acest sit web.
• o recomand? da, dar nu oricui. nu e o lectură foarte ușoară.

stanislaw lem: catarul

• de ce am citit-o? o pomenește și o recomandă mihai iovănel în cronica la pâlpâiri.
• despre ce e vorba: un roman semipolițist despre o serie de întâmplări- accidente, crime? aparent conectate. despre rolul hazardului în viața oamenilor moderni. despre cum se leagă evenimentele unele de altele, ajungându-se la urmări neașteptate. all in all, o reîntâlnire cu stanislaw lem după vreo 30 de ani +. la fel a fost mai devreme în an cu frații strugațki.
• o recomand? da

acuzația, de bandi

• de ce am citit-o? am aflat de existența ei de la directorul blogului și mi s-a părut ceva potențial interesant.
• despre ce e vorba: dl bandi e un nord coreean care a scos cumva din țară aceste texte. povestirile nu au mare valoare literară, dar au cu siguranță mare valoare documentară. ne gândim că pentru români nu e prea greu să-și închipuie viața într-o asemenea dictatură. ba cam da. e mai rău decât în cel mai cumplit ceaușism. dar probabil asta ar fi urmat. sigur, am citit cu toții despre pușcăriile comuniste, dar oamenii din povestirile lui bandi sunt teoretic oameni liberi.
• o recomand? da, unei audiențe selectate.

despărțirea de bucurești, de victor ieronim stoichiță

• de ce am citit-o? mi-a împrumutat-o 1 om.
• despre ce e vorba: sunt memoriile unui distins critic de artă, acoperind perioada celei de-a doua jumătăți a anilor 50 și anii 60. de când avea el vreo 7 ani și până în anul 2 de facultate, când se desparte de bucurești. un roman despre formarea lui intelectuală. cred că din tot ce am citit în 2018, cartea asta mi-a făcut cea mai mare plăcere. probabil și pentru că apar locuri, vremuri și oameni despre care am mai auzit și eu câte ceva. multor persoane nu li se dau numele reale. unii sunt ușor de recunoscut- victor papilian, alexandru papilian, ion frunzetti, petru creția, i p culianu, lucian blaga, nicolae steinhardt, ion ghica etc. sau studentul acela la istoria artei, corpolent si cu sprâncene dese- ghici? mulți deținuți politici și membrii ai vechii aristocrații în familia autorului, dar și un ilegalist comunist, unchiul octav (oare să fie și el cineva celebru?). alt personaj memorabil- domnul costel de la securitate. sunt multe de spus. despre cum se vedea dinspre ardeal, cel puțin în anumite cercuri, unirea de acum 100 de ani. despre discursul lui ceaușescu din august 1968. despre beatles, care sunt numiți chiar așa- beatles.
• o recomand? desigur

un top 2018? nu prea pot. să menționez totuși câteva titluri: lincoln in the bardo, zece decembrie, despărțirea de bucurești, amurgul marinelului, un hohot în beznă, pâlpâiri, busola, catedrala, ruta supt-terană....

și acum: la mulți ani!

Guzel Iahina - Zuleiha deschide ochii

Țara autorului : URSS/Rusia

Titlul original : Zuleiha otkrîvaet glaza

Anul publicării  : 2015

Ediția în limba română : Humanitas, Raftul Denisei

Număr de pagini : 415

Nota Nopți și Zile Blog : 5/5

Cartea m-a atras total atât prin titlu, cât și prin numele autoarei, așa că am decis să o cumpăr, fără să știu despre ce este. Guzel Iahina. O tătăroaică, născută în 1977 la Kazan, capitala Tatarstanului Sovietic. Povestea începe într-un sat de tătari din URSS, în 1930. Zuleiha deschide ochii la propriu. E o dimineață oarecare, iar ea orbecăie prin gospodărie, încercând să nu-și trezească bărbatul cu 30 de ani mai vârstnic și soacra dominatoare. Caută niște marmeladă uscată de mere pe care dorește s-o ofere spiritului de la marginea satului, pentru a avea grijă de cele patru fiice moarte. Credințele ancestrale sunt prezente în viața acestui sat. Dar și credința în Allah. Zuleiha e pioasă din cale afară, iar pe deasupra își ascultă cu sfințenie bărbatul, ca pe un stăpân. Au ceva agoniseală, au o bucată de pământ, își mai ascund bogăție și prin pădure, că se aude pe ici pe colo că vin soldații roșii. Comunismul, nene. Iată că în acest an, 1930, vine sovietizarea și în satul lor. Bărbatul îi este împușcat, iar ea devine culac, adică cum au fost la noi chiaburii. Deportare în Siberia, unde va petrece 16 ani, departe de credință și tot ce a învățat până atunci. Pâna aici pare o poveste obișnuită, cum noi am mai citit nu doar o dată. Însă frumusețea cărții începe când Zuleiha deschide ochii la figurat și începe să-și trăiască noua viață. Extraordinar de fină această scriitoare, a știut perfect să sensibilizeze cititorul, a pus pe hârtie sentimente foarte frumoase, așa cum numai rușii scriu. Francezii, englezii, americanii etc nu au cum să scrie așa sensibil, nu pot crea oricât s-ar strădui povești de dragoste atât de intense și neașteptate, nu pot zugrăvi cu atâta expresivitate tristețea, scoțându-i în evidență și părți pozitive, nu au cum să fie vreodată la nivelul rușilor în literatură. Nu mă apuc să fac analize pe text, vă zic doar să cumpărați cartea asta, e literatură pură.

Ziua nevestei

Anul trecut, de ziua nevestei, am fost împreună la Roma. Am băgat mâna în Fontana Di Trevi, am stat pe treptele spaniole, am mers la pas prin minunatul cartier Coppede, am privit la Colosseum, ne-am rugat la Vatican, am mâncat pizza și am băut bere locală. Anul ăsta i-am promis că vom vedea Parisul, dar eu nu sunt un om de cuvânt, așa că am reluat vechea tradiție de ziua ei, mersul la Marea Neagra. Lumea ne consideră nebuni. Ce să faci la mare când afară sunt 0 grade și stă să ningă? Păi ce să faci? Să te liniștești, să nu mai vezi alți oameni pe tot țărmul, să te bucuri de priveliștea și fondul sonor al valurilor mari care se sparg de uscat. Să te bată vântul în față, să simți sălbăticia.

Plecăm cu noaptea în cap, pentru că spre sfârșitul toamnei zilele sunt din ce în ce mai scurte. Eu m-am trezit la 5:30 și am făcut 8 sandwichuri cu pâine feliată, unt, cașcaval și șuncă. Câte două pentru fiecare. Le vom mânca în parcarea ultimei benzinării de pe autostradă, cu 5 km înainte de Fetești. Vreme de să nu scoți un câine din casă, cum se spune. Un vânt rece care făcea temperatura resimțită cu vreo 10 grade mai mică decât cea reală, care oricum nu era prea ridicată. Dar pe noi nu ne deranjează vântul de iarnă. Suntem aici pentru un moment festiv, pentru ceva care ne face plăcere. Oamenii au muncit zeci de ani la Kolîma pe o vreme mult mai câinoasă, iar noi simțim fericire când desfacem tortul de ziua nevestei, o cutie de Tiramisu DeLuxe de la Lidl, cântând "la mulți ani" cu însuflețire în parcarea de pe Autostrada A2, unde vântul bate puternic, iar temperatura este negativă.

Costinești. Mergem pe plaja de la Obelisc până in dreptul epavei. Mulți își mai amintesc pățania de anul trecut, când m-a stropit marea. De aceasta dată mi-am luat pantaloni și ciorapi de schimb. Paza bună păzește primejdia rea. Copiii se joacă fericiti pe plajă, alergând și chiuind. Cel mare îl îndeamnă pe cel mic să se apropie cât mai mult de valuri și bineînțeles că la un moment dat apa îi trece de glezne și-l face leoarcă la picioare. Cel mare zâmbește diabolic și ia o distanță regulamentară față de noi, părinții săi. Eu am haine de schimb, dar pentru copil nu s-a gândit nimeni să ia. Ne întoarcem la autoturism și luăm obișnuitul drum către Auchan Constanța, de unde cumpărăm ciorapi și ciupici pentru cel mic.

Acum că suntem din nou ok mergem către City Park Mall, în imediata apropiere a Lacului Tăbăcariei, de unde îi promisesem nevestei că-i cumpăr cadou. O pereche de blue jeans își dorește, nu are preferință de brand. Găsim un magazin Motor Jeans. Nici nu știam că mai există așa ceva. De la Motor îmi povestea prietenul Ionescu ca isi lua blugi in tinerete, când încă mai purta acest tip de pantaloni. Probează nevasta niște jeansi culoarea indigo spre negru și îi vin ca turnați. 220 lei preț normal, 174 lei de Black Friday. Chilipir curat. Îi luăm, mai ales că nu vrem să mai întârziem cu probatul hainelor. Nevasta își păstrează blugii noi pe ea și plecăm, așa cum cere tradiția, spre celebrul Pizza Hut.

Dar ce au făcut constățenii Pizza Hut-ului? L-au transformat într-un bistro pentru studenți, pokemoni și hipsteri. Mese înalte, scaune de bar, aglomerat peste măsură. Găsim totuși o masă, ne așezăm, dar în cinci minute nu ne aduc nici măcar meniurile. Am principiile mele în astfel de situații. Ne ridicăm nervoși și plecăm. Păcat. Iubeam cu toții Pizza Hut-ul. Un mare minus pentru Pizza Hut Constanța.

Parcăm lângă Casino și mergem spre pietonalul cu restaurante din centrul Constanței. Găsim un local care arată foarte bine. Tipul de pub modern, cu trei-patru măsuțe, canapele, atmosferă prietenoasă, beculețe aprinse în geam, un șemineu digitalizat (adică la baza șemineului este după un geam un ecran mare pe care rulează un filmuleț cu un foc aprins). Ospătarul este foarte prietenos, ne face recomandări, este fix ce așteptam. Ne mirăm că suntem așa de norocoși. Până gust prima gură de bere. Carlsberg la draft. E acră. Foarte acră. Nu zic nimic, pentru că nu vreau să o influențez pe nevastă. Gustă și ea și spune că berea e acră. Atunci merg după ospătar și îl anunț. Își pune și el într-o cană și bea și zice că e acră. Îi spune patroanei, care își cere scuze și ne aduce Carlsberg la sticlă de 0,33. Asta este foarte bună. Noi, bătrânii, ne-am comandat o ceafă de porc la grătar și cârnați, alături de cartofi și murături. Clasic. Copilul mare un hamburger black angus, copilul mic paste cu sos alb (Nu știm de ce, dar numai asta mănâncă la restaurante. Niciodată nu vrea altceva, deși noi îl îndemnăm să încerce și alte feluri). Copiii beau Coca Cola la sticlă de sticlă. Iau prima îmbucătură de ceafă. E tare ca dracu. Nu-i zic nimic nevestei, dar ea spune că nici cotletul nu e așa tare. Eu acasă fac o ceafă la tigaie de se topește în gură. Gust și din mâncarea copiilor. Hamburgerul merge, e chiar gustos. Pastele sunt mult mai slabe ca ce fac eu acasă. Astea sunt restaurantele din România. Majoritatea lor. Nu prea găsesc ceva să depășească ceea ce gătesc eu, iar eu sunt un bucătar submediocru. N-a fost chiar așa de rău, ne era foame mare, dar parcă așteptam un festin culinar.

Noaptea târziu, ca întotdeauna pe A2, pe drumul de întoarcere. Nici țipenie, pentru că lumea nu merge și nici nu vine iarna de la mare.

Săptămâna următoare plecăm iar la mare. De această dată avem zăpadă. Suntem fericiți că putem proba roțile de iarnă la adevărata lor valoare. Încerc din când în când să fac un derapaj controlat, stârnind oprobriul nevestei. Și are dreptate. Între Ion Corvin și Cobadin vedem trei mașini răsturnate. E iarnă grea în Dobrogea. Zăpada viscolită e aruncată pe carosabil. Drumul prin Independența e blocat. Păcat, e unul dintre drumurile noastre preferate. Ne-ar fi scos direct în Mangalia, prin Negru Vodă, așa ocolim pe la Eforie.

Temperatura a coborât la -8. Vreme extremă, n-am mai luat copiii. Ne plimbăm prin portul turistic Mangalia. E pustiu. Noua ne place, deși gerul mușcă din noi. În centrul Mangaliei vedem într-o vitrină o oală cu motive românești. Vrem să o cumpărăm drept amintire. E bună de ciorbă. Dar oala se vinde fără capac. Cine are nevoie de o oală fără capac? Intrăm într-o librărie. Nevasta dorește să cumpere o carte, deși îi spun că i-o cumpăr eu de pe net cu cel puțin 30% mai ieftin, dar ea spune că vor muri librăriile dacă sunt toți oamenii ca mine. Își cumpără o carte a maestrului Kawabata, nou apărută. Ni se face frig, iar eu sugerez că ne este frig pentru că suntem nemâncați.

Mergem la un restaurant unde am mai fost împreună acum vreo 8 ani. Tot într-o zi geroasă, era de Sfântul Ștefan. Un restaurant foarte cinstit, în Mangalia. Canapele, ospătar așa cum trebuie, un om pe la 50 de ani îmbrăcat în costum, cu cravată, cu mustață, nu puțoi la blugi, sau fată la 20 de ani care te servește mestecând gumă. Foarte greu mai găsești ospătari de calitate în zilele noastre. Pe ospătar îl cheamă Gabi. Știm asta pentru că toată lumea îl strigă pe nume, chemându-l pe la mese. Localul este plin și majoritatea celor de acolo sunt localnici care se cunosc între ei. Domnește o atmosferă prietenoasă, de oraș liniștit de provincie. Gabi ne tratează foarte bine, iar mâncarea este pe placul nostru. Eu încerc tigaia picantă, nevasta fasolea cu ciolan, amândoi luăm la comun o pizza. Chiar nu avem niciun reproș. Beau și un pahar de vin roșu, că după masă ne plimbăm pe malul mării la -8,-9 grade. Acum mi se pare cald afară. Corpul se simte altfel după o masă bună. Ai energie, ai dorință de plimbare, ți se pare totul frumos. Ne plimbăm în noapte, pe malul mării.

După o vreme am plecat spre casă și am mai oprit pe autostradă în două benzinării, în prima am băut o cutie de Pepsi, iar în a doua am băut un Pepsi la sticlă de 0,25 și am mâncat o cutie mică de Pringles.

Sfârșit.


Două poze din același  loc de maximă belvedere. De ziua nevestei și  în săptămâna următoare.

ce am citit în noiembrie

de Ionescu

am continuat cu yukio mishima. templul de aur, într-o ediție din anii 80. de data asta narațiunea este făcută la persoana 1, de către un puști care a fost trimis învățăcel la un templu d-ăsta japonez. frustrările tot cresc în el și imediat fandacsia e gata. suntem martori neputiincioși ai alunecării lui în nebunie. multe lucruri mai greu de înțeles pentru o minte de nejaponez. din cele 3 cărți ale lui yukio mishima citite în toamna asta, templul de aur m-a prins cel mai puțin.

în schimb pâlpâiri mi-a părut cea mai frumoasa carte a lui dan lungu din câte am citit. și cred că doar una am ratat. tot la persoana 1 e spusă, aici naratorul este un individ care întreține mult mister în juru-i. se află în concediu (de recuperare/ explorare a identității) într-un sat (din moldova, desigur), unde a fost trimis de instituția pentru care lucreaza, sub o identitate nouă. multe pagini sunt pline de teorii sociologice complicate, omul vrea să ajungă pesemne la acea recuperare a identității observând oamenii satului și relațiile dintre ei. în rest, diverse întâmplări amuzante și patognomonice pentru satul românesc. povestea bătrânului care merge la oraș la fiul său, unde refuză să se ușureze la veceul din apartament (vedeți voi, closetul în curte este privit ca un semn tipic de lipsă de civilizație, dar se poate pune și întrebarea dacă e normal să te caci acolo unde mănânci?). povestea primarului din comună, care la revoluție a fugit la un nepot într-o altă parte a țării, dar care a revenit după vreun an și apoi a tot câștigat alegerile libere. 

am citit o cronică a romanului, pe scena 9. mihai iovănel îl vede pe narator ca fiind poate extraterestru. mie mi se pare că șpilul e că naratorul suferă de schizofrenie și sper să mai vorbim despre argumentele mele când veți fi citit cartea.

noul volum din iocan, 7, e sub medie. nu a fost grozavă nicio contribuție originală. reținem totuși că liviu și vasilica apar ca personagii pe undeva. revista se deschide cu o povestire apocaliptică a unei doamne despre care poate vom vorbi luna ce vine. a doua povestire e a americano-vietnamezului care a scris simpatizantul. cred ca anul trecut l-am citit. la rubrica recuperări- gib mihăescu.

Șnițele, crenwursti, băi și peșteri

Nevastă'mea e campioana absolută a șnițelelor pariziene pe care le prepară cu o pricepere ieșită din comun, însă eu prefer șnițelele vieneze așa cum odinioară le făcea bunica mea. Pentru neinițiații în tainele gastronomiei trebuie specificat că diferența dintre cele două preparate este una minoră, dar esențială, carnea din șnițelele franțuzești fiind învelită în făină, iar la cele austriece în făină și pesmet, pesmetul dând o tentă crocantă și plăcută preparatului final. Sigur, îmi plac foarte mult și șnițelele nevestei, mai ales că sunt făcute la un anume eveniment foarte drag mie, plecarea în concediu. În prima zi a fiecărui concediu mâncăm cu toții șnițele și nici nu călcăm în restaurante, scutind astfel bani esențiali pe care îi vom cheltui în primele ore ale celei de-a doua zile de concediu. Pe parcursul întregii nopți premergătoare plecării, nevasta este stăpâna bucătăriei. O surprind la ore mici ale dimineții prăjind cu spor în timp ce ascultă muzică la radio și având o energie debordantă, energie care o va părăsi în primii 300 de kilometri ai excursiei, când va dormi pe locul din dreapta șoferului. Pe parcursul nopții, caserolele pentru călătorie se umplu încet, încet. Ultima oară a pregătit nu mai puțin de 62 de șnițele. 

Carnea pentru șnițele am cumpărat-o chiar eu, în vinerea de dinaintea plecării. I-am cerut voie Supervizorului Marcelino să merg până la Lidl, iar acesta a spus: "Dacă tot te duci la Lidl, ia și 3 kile de crenwursti, să mâncăm aici în birou. Dar cumpără din ăia ieftini, că noi nu suntem obișnuiți cu mâncarea scumpă și pe urmă ni se face rău.". Mi-a întins cu generozitate o bancnotă de 50 de lei. Toți colegii au fost încântați de oportunitatea servirii unei mese calde pe gratis, iar atunci când am sosit de la Lidl, Andra s-a oferit să pregătească masa, adică să pună toți crenwurstii pe o farfurie și să o bage două minute la cuptorul cu microunde, după ce în prealabil scosese un borcan cu muștar vechi din frigider. Am mâncat cu toții fericiți, mulțumind în gând că avem un supervizor atât de generos precum Supervizorul Marcelino.

Dar nici Șeful Constantin nu e mai prejos în ultima perioadă. S-a schimbat radical și nimeni nu știe de ce. Inima îi este inundată de bunătate. Ne roagă să ne luăm concedii, ne invită să ne relaxăm. Din spatele hainelor lui scumpe e numai zahăr și miere. Doar ce i-am dus cererea de concediu și a semnat-o imediat, zâmbindu-mi părintește. Îl iubesc pe Șeful Constantin!

Toți colegii au fost încântați că plec în concediu, nimeni nu a avut nimic de obiectat, Andra m-a și pupat chiar. Doar Alex nici nu s-a bucurat, nici nu s-a întristat, ci a stat tăcut în colțul său ca întotdeauna, în lumea lui gri aidoma unui display monocrom din alte timpuri. 

Sâmbătă dimineață. Ora 6:45, cu un delay de 15 minute, dar cu motoarele turate la maxim, pornim spre Autostrada A1. Destinația finală este Oradea, unde avem cazare 5 nopți la un hotel aproape de localitatea Borș, aflată la granița României cu Ungaria. Traseul este Pitești - Râmnicu Vâlcea - Valea Oltului - Sibiu - Cluj - Oradea. De la Sibiu spre Vestul țării nu vezi gunoaie ca în partea de Est a României, parcările de la marginea șoselelor sunt curate, nu sunt rahați de animale pe străzile orașelor. De ce e lumea mai cu bun simț în aceste locuri? De ce e lumea mai civilizată? De ce noi la București suntem neamuri proaste? 

Am proasta inspirație de a vrea să revăd Municipiul Cluj-Napoca. Mă leagă amintiri plăcute de acest oraș, amintiri din urmă cu un deceniu. De la ieșirea de pe autostradă până în centrul Clujului se merge în coloană, cu accente dramatice în Florești. N-am crezut că voi vedea un oraș mai aglomerat ca Bucureștiul, dar Clujul e un candidat cu mari șanse. Și asta sâmbăta la prânz! Oameni nervoși, claxoane, ambuteaje. Ăștia nu mai sunt ardeleni. Dar curățenie. Orașul arată bine, așa văzut din mașină, că nu e chip să găsim loc de parcare, nu în centru, nici măcar în apropiere de centru. Cred că cel mai apropiat loc de parcare din Cluj-Napoca era la Huedin. S-a dezvoltat orașul, s-a dezvoltat zona, nu degeaba i se spune Silicon Valley de România. Vreți tihnă și locuri de parcare, mergeți la Oltenița, județul Călărași. 

Pe seară ajungem la Oradea. Din cele 62 de șnițele mai sunt 48, dar ne gândim că ar merge bine cu o garnitură. Ce noroc pe noi, nu departe de hotel regăsim un centru comercial cu detoate. Luăm următoarea garnitură: cartofi prăjiți de la Kaufland Grill, iar de la Lidl, ardei iuți grecești umpluți cu brânză de capră, un borcan de murături, o ciocolată cu alune de pădure, patru prăjituri Albă ca Zăpada și o sticlă de 250ml cu vin american din California.  Servim o cină tăcută în apartamentul nostru de la parterul hotelului. Pe geam se vede șirul de tiruri care așteaptă să treacă vama. Go West. 

A doua zi, duminică, mergem și noi spre graniță și de la hotel în fix 5 minute suntem în Ungaria. Cu o seară înainte cumpăraserăm vignietă pentru țara vecină. 56 de lei de la benzinăria Mol. Nu e doar ceva psihologic, dar totul în Ungaria ni se pare mai la locul lui, mai civilizat față de România, chiar și față de Vestul României. Dar nu mă miră asta, primul contact cu Ungaria l-am luat în 1990 și atunci mi s-a părut că am pătruns într-o altă lume. Decalajul era mult mai mare atunci, dar se simte și în prezent. Mergem spre Debrecen, al doilea oraș al Ungariei. Ne plimbăm prin centru. E un oraș frumos, nu este Roma sau Madrid, dar este un oraș frumos. Apoi, pentru a face plăcerea copiilor, dar și pe a noastră, mergem la Zoo. 7500 forinți biletul pentru familia formată din 2 adulți și 2 copii. Ca orice român din clasa medie aflat într-o țară străină fac imediat calculul în lei. Se împarte la 100 și se înmulțește cu 1,4. "Ce scump e! Hai să plecăm! În București e 6 lei biletul de intrare la Zoo!", dar nevasta și copiii nu vor să plece, așa că cedez. A meritat. O grădină zoologică foarte bine întreținută, unde poți vedea animale foarte interesante printre care: două girafe, doi hipopotami, pinguini, lei, tigri, crocodil, șarpe constrictor. Când terminăm cu Zoo este deja amiază, așa că mergem către Forum (nu locul unde mulți dintre noi ne-am petrecut tinerețea, ci Mall-ul local) unde vom lua o masă delicioasă la Burger King. Ăștia sunt mai buni ca McDonald's. Păcat că au plecat din România. În străinătate întotdeauna merg la Burger King dacă găsesc în orașul respectiv. Ce bun este Double Whooper-ul. Ultima oară mâncasem anul trecut la Skopje, FYRO Macedonia. Ungurii au produse Coca Cola la Burger King, macedonenii merg cu Pepsi. Micile diferențe. Ajungem pe seară în România, dar continuăm cu vizitarea Municipiului Oradea. Un oraș cinstit. Cred că mi-ar plăcea să locuiesc în Oradea. Au centură cu două benzi pe sens și iluminată noaptea. Capitalism.

A treia zi, luni, mergem la băi. La Băile Felix, la ștrandul cu apă termală. 38 de grade, temperatura apei. Poți face baie și în aer liber și indoor. Încercăm toate bazinele. Eu și copiii încercăm chiar și toboganul care ne aruncă direct în piscină. Toboganul se numește Anaconda. Scrie pe o tăbliță. E prima oară când facem baie la termale. Ne place foarte mult. Intrăm chiar și în bazinele cu jeturi de apă care ajută la diferite afecțiuni. După cinci ore petrecute în bazine, plecăm cu febră musculară. Facem o scurtă oprire să vedem nuferii din stațiune și apoi cu burțile lipite de șira spinării, către resturant. Deschidem cu patru ciorbe de burtă, iar la felul doi ce dorește fiecare. Eu am dorit un gulaș de vită și o bere Carlsberg la draft. Închidem seara la hotel cu alte patru prăjituri Albă ca Zăpada și, de ce să nu spun adevărul?, cu o sticlă mare de Pepsi Cola. 

A patra zi, mergem să vizităm Peștera Urșilor. Deosebită. Ghidul explică frumos, iar copiii sunt numai ochi și urechi. Fiul meu cel mare a fost foarte încântat de poveste și a spus-o tuturor cunoscuților. Povestea pe scurt este următoarea: în Peștera Urșilor acum mii de ani trăiau urși, iar într-o zi a venit un cutremur și a prăvălit stânci, astupând ieșirile din peșteră; urșii au rămas blocați; când au terminat mâncarea, au început să se mănânce între ei până a rămas un singur urs, cel mai puternic, care până la urmă a murit și el de foame. Aceasta este povestea. Este bijuterie peștera, dar a devenit foarte comercială. În jurul ei sunt zeci de tarabe cu tot felul de chestii de vânzare. Artizanat, straie populare, produse țărănești, magneți, brelocuri. Noi nu am cumpărat nimic și am plecat mai departe către Padiș, un loc foarte frumos, punct de pornire spre numeroase trasee în Munții Apuseni. O ploaie mocănească ne întâmpină la Padiș, dar asta nu știrbește din splendoarea locurilor și ne putem plimba liniștiți, că doar avem geci cu glugă la noi. Sigur, nu puteam rămâne nemâncați nici în a patra zi, așa că pe drumul de întoarcere ne oprim din nou la Băile Felix și de această dată este seară de pizza și bere. 

În a cincea zi, am plecat spre Peștera Vadu Crișului, despre care citisem eu pe internet și am zis că e bine să o vizităm. Din Oradea se ia șoseaua de Cluj, iar în localitatea Topa de Criș se face dreapta spre localitatea Vadu Crișului, la marginea căreia se lasă mașina și se pornește pe jos, prin pădure, pe un traseu marcat ce poate fi străbătut în 30-35 de minute, un pic mai mult dacă ești un om mai gras și mergi și cu doi copii nu foarte mari după tine. Poteca urcă și coboară prin pădurea îngălbenită de toamnă, chiar deasupra râului Crișul Repede. Peștera este foarte spectaculoasă și se vizitează individual. Acest loc nu este cunoscut de foarte mulți, drept pentru care în drumul nostru am întâlnit doar doi greci veniți tocmai din Creta. Și lor li s-a părut impresionantă Peștera Vadu Crișului. În ziua a cincea am decis să luăm cina la hotelul unde am stat. În fiecare dimineață am mâncat aici, micul dejun fiind inclus în preț. Intereante opțiuni oferea hotelul. Puteai alege mic dejun rusesc, american, englezesc, românesc, turcesc, german sau mic dejun cu cereale. Noi am fost 4, așadar în cele 5 zile am beneficiat de 20 de micuri dejunuri, așa că le-am testat pe toate. Preferatul meu a fost cel englezesc, compus din cârnați, ouă ochiuri, bacon, roșii. A lipsit fasolea boabe, dar tot a fost bun. De exemplu micul dejun german conținea doi crenwursti, două oua fierte moi, brânză,roșii. La cină am ales un șnițel vienez de porc cu cartofi prăjiți și salată de murături. Și un Ciuc la draft. Doar 5 lei. 

În a șasea zi, pentru că orice chestie frumoasă trebuie să se și termine, am plecat spre casă. De această dată pe ruta Cluj Napoca-Târgu Mureș-Brașov-Valea Prahovei. E departe Oradea, parcă e în altă țară, așa de lung ni s-a părut drumul. La Sinaia am oprit și ne-am plimbat o oră, după care am intrat în localul nostru preferat din această stațiune, Irish House. La orele 21:00 am pornit spre București și cam asta a fost concediul și vacanța intermediară a copiilor.

Debrecen, Ungaria

Noaptea în Oradea

Peștera Urșilor

Toamna la țară

Șosea către Cabana Padiș

Crișul Repede

ce am citit în octombrie

de Ionescu

motto: big in japan, ooh the eastern sea's so blue (alphaville)

cu richard ford m-am mai întâlnit anul ăsta. acum am citit femei cu bărbați. nuvele. atmosfera din rock springs, cu america semirurală, familii despărțite, adolescenți, infracțiuni etc o regăsim doar într-una din cele 3 povestiri din prezentul volum. celelalte două au de-a face cu parisul, cu oameni din clasa mijlocie- un mic afacerist, un scriitor. niște proști, le zic eu, care nu prea știu ce vor de la lume. recomand călduros proza scurtă a lui richard ford.

etgar keret- deodata, cineva bate la ușă. povestiri scurte, foarte scurte, unele excelente. de exemplu lieland, în care un tip care toată viața a fost mincinos descoperă un univers paralel populat de personaje care au fost inventate de el (și de alții) în minciunile lui justificative- bunăoară un copil care cică îl bătuse și-i furase banii de cumpărături primiți de la mama lui, pe care de fapt el îi cheltuise pe ciungă. schițe pline de absurd, uneori prea pline. din păcate, cele mai multe nu m-au impresionat. pe alocuri parcă aș fi citit băieșu, nu că asta ar fi ceva rău în sine.

yukio mishima- amurgul marinarului. în japonia de după război, o văduvă superbă din yokohama și un vaporean se îmbârligă. numai că văduva are un copil adolescent, care umblă cu un anturaj dubios. cum e gruparea aia infracțională din filmul point break, nu președinții lui swayze, nu, ci trupa din care făcea parte kiedis de la red hot chili peppers. sau cum e gașca din big lebowski, aia cu flea, tot de la rhcp. niște buimaci d-ăștia care nu se vor da în lături de la lucruri cumplite. sigur, în subtext- occidentalizarea japoniei, tradițiile, înfrângerea din război etc.

tot yukio mishima- tumultul valurilor. o poveste mai luminoasă de data asta, amorul interzis a doi tineri frumoși și nu prea liberi, el sărac și ea mai puțin săracă. numai că baiatul era foarte curajos și altruist. acțiunea se petrece pe o insuliță mică-mică. marea e un personaj important și aici. două romane frumoase, dragi cititori. vom începe noiembrie tot cu yukio mishima.