Nick Cave - Şi a văzut asina pe înger

Foarte greu de explicat atmosfera din carte cuiva care nu a citit-o. Pe copertă cei de la The Sydney Morning Herald spun că este o combinaţie între Faulkner şi Flannery O'Connor. Nu am citit aceşti scriitori, aşa că voi face o comparaţie cu ceva ce am citit sau văzut. Cartea lui Nick Cave este o combinaţie între Ryu Murakami, Chuck Palahniuk şi Bacovia. Sau o combinaţie între filmele Sin City şi Dogville. O carte ce degajă un miros pestilenţial, o carte plină de nebunie şi mizerie, o carte plină de idei pe care probabil doar un consumator de heroină le poate debita. Romanul lui Nick Cave este un fel de Biblie grotească, oricum multe pasaje din Sfânta Scriptură fiind expuse într-o manieră personală de autor. Şi pentru că atunci când vorbim de Nick Cave nu putem să nu ne legăm şi de muzica sa, să punctăm faptul că romanul este scris la sfârşitul anilor '90, o perioadă dură şi din punct de vedere muzical pentru australian, o perioadă total necomercială faţă de să spunem albumul prin care s-a făcut cunoscut în faţa oamenilor care nu se pricep neapărat la muzică, Murder Ballads.

Personajul principal este Euchrid Eucrow (toate numele din carte au o sonoritate aparte) şi este mut. Maică'sa este o pizdă ordinară (după cum povesteşte chiar el), o beţivă notorie şi nici taică'su nu este mai breaz, ocupându-se cu mutilarea animalelor. Trăiesc într-un orăşel aflat într-o zonă nu prea grozavă dintr-un ţinut fictiv, orăşel întemeiat de ceva sectanţi, aparţinând unei secte de asemenea fictive. Euchrid nu are parte de o copilărie prea plăcută (mai rea decât a celor doi copii din Coin locker babies, cartea lui Ryu Murakami), toţi îl bat, toţi îl alungă, muncitorii de la trestie îl fut în cur de nenumărate ori, e chinuit rău. Ajunge să vorbească cu îngerii, ajunge să se creadă Mesiah. Acţiunea cărtii care nu e foarte narativă include multe scene biblice şi personaje ce le imită pe cele din Biblia adevărată. Un exemplu este Cosey Mo, un fel de Maria Magdalena. Trei ani de zile plouă în continuu (a mai plouat aşa în Un veac de singurătate, chiar mai mult parcă, nu?) iar ploaia se opreşte când apare Beth, un posibil trimis al lui Dumnezeu în viziune sectanţilor. Destinul lui Euchrid se împleteşte cu cel al lui Beth. Poate cea mai frumoasă scenă din carte este cea de la pod, cu Beth pe pod vorbindu-i lui Euchrid care se află sub pod. O lacrimă i se prelinge lui Beth şi ajunge pe obrazul lui Euchrid care o înghite. Nick Cave deşi mi s-a părut că are un stil împrăştiat, este deosebit de poetic. Scrie în metafore superbe. Mi-a plăcut cartea. Este specială. Am primit-o cadou fix în ziua când am împlinit treizecişicinci de ani. Am citit mai demult şi alt roman al lui Cave, Moartea lui Bunny Munro. Nu seamănă deloc cărţile între ele, parcă sunt scrise de autori diferiţi. Însă ambele sunt foarte bune.