Natsuo Kirino - Insula Tokyo

Pe o insulă pustie sunt vreo 30 de naufragiați, japonezi și chinezi. Printre ei o singură femeie. Sunt deja de 5 ani aici și se pare că nu vine nimeni să-i salveze. Parcă seamănă cu popularul serial "LOST", dar nu e chiar așa. Femeia a ajuns pe la 45 de ani și să nu credeți că așteaptă să fie rugată să întrețină raporturi sexuale cu aproape fiecare bărbat de pe acolo. Cam curviștină. Pe coperta cărții scrie că tema principală a romanului este "locul femeii japoneze în contemporaneitate", ceea ce mi se pare o imensă idioțenie scrisă de cineva care ori n-a citit romanul, ori nu le are cu literatura. Și asta deși, după cum știm, literatura se interpretează după gustul fiecăruia. În carte se vorbește și despre părul pubian, ca în orice roman care se respectă: "Sânii mari i se legănau în stânga și-n dreapta, coapsele i se rotunjiseră și avea părul pubian mai negru și mai des ca înainte.". Se numește insula Tokyo pentru că japonezii au numit părți ale insulei după cartiere din Tokyo. Insula e lungă de 7 km și lată de 4 km. Oamenii se împart în diverse grupuri pe tot teritoriul, unii preferă să locuiască singuri. Unii mor.

Mi-a plăcut mult lejeritatea cu care scrie Natsuo Kirino. Totul curge natural și din câteva fapte banale reușește să uimească și să spună o poveste nouă și interesantă. Oamenii se simt singuri și părăsiți pe insulă deși își crează acolo propriul univers, iar asta probabil reprezintă o metaforă și de fapt oamenii sunt singuri pretutindeni, iar noi toți trăim pe o insulă mai mare, un punct infim într-un ocean de galaxii. Cartea a obținut prestigiosul premiu Junichiro Tanizaki în 2010. Uitându-mă pe lista câștigătorilor, desigur că am citit și alte cărți ce au luat această distincție, de exemplu: Haruki Murakami - La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, Hiromi Kawakami - Vreme ciudată la Tokyo, Kenzaburo Oe - Strigătul înăbușit.

265 pagini, Editura Polirom, Stele Nopți și Zile Blog: 3

(stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)