Ana Bed and Breakfast

Despre locotenentul Otto Bock nu știm prea multe. Oare a fost om bun sau dimpotrivă? A avut familie și copii? Îi placeau cărțile? Avea patima băuturii ori doar cinstea când și când câte un păhărel cu tovarășii de arme? Ce idealuri de viață avea? Mergea de unul singur prin pădure și se gândea la tainele Universului? Pierdea vremea cu jocurile de noroc? Cum a ajuns în armată și a devenit locotenent? Era mândru de acest fapt? Avea bani? Mergea duminica la biserică? Aveai ce discuta cu el? Nu știm. Chiar nu știm toate acestea.

Oricum nu auzisem de locotenentul Otto Bock atunci când am răscolit internetul căutând o cazare de două nopți, undeva în apropiere de partea sibiană a Transfăgărășanului. Întotdeauna caut minuțios locurile unde mă voi caza, obligatoriu mă uit după camere cu personalitate, după hoteluri sau pensiuni care spun ceva, care îmi transmit o poveste. Locurile unde gazda a făcut amenajările cu sufletul, nu doar camere care au trântit un pat în mijloc și două noptiere. Nu pensiunile din locuri gen Bran sau Valea Prahovei, unde gazdele nu au niciun merit, ci doar au profitat de zona unde sunt amplasate propriile case și au zis că pot face un ban din cazarea turiștilor. Am găsit un astfel de loc în satul Vistișoara. După ce am văzut poze ale camerelor și am citit păreri ale celor cazați acolo, am sunat la proprietate și am rezervat pentru două nopți.

Ana Bed and Breakfast. Localitatea Vistișoara. Un apartament, 130 lei/noapte și suplimentar 15 lei/persoana pentru micul dejun. Am pornit din București pe cunoscutul traseu Pitești-Curtea de Argeș-Bâlea Lac. Bineînțeles, eu la volan, nevasta în dreapta pe scaunul mortului, în spate copiii. Ascultând muzică blues, un cvadruplu cd cumpărat mai devreme anul acesta din Pitești. Piesa de început a cd-ului doi, excepțională. Nina Simone - Blues for mama. Bâlea Lac, negură, -2 grade, vânt puternic. Vântul suflă atât de tare încât se ducea ceața și vedeai cerul albastru peste care venea o altă ceață în câteva secunde. Parcă eram într-un film care se derulează pe repede înainte. Zăpadă pe jos, bucuria copiilor. Cu chiu cu vai am ajuns la cabană și am cerut șnițele cu cartofi prăjiți și legume la tigaie și câte un ceai. Nevasta se miră că e 33 lei/meniu, dar totuși e în vârf de munte și trebuie să-i înțelegem și pe cei care trudesc ca noi să avem mâncare la 2000+ altitudine. Șoseaua asta s-a făcut în anii comunismului, ca orice leneș să ajungă să vadă acest lac glaciar. Dacă nu, trebuia să mergi cu rucsacul în spate. După ce mâncăm o luăm iar spre mașină, iar cu burțile pline simțim mai puțin din frigul de afară.

Către Orașul Victoria. Lidl. Luăm geci pentru copii, bombonele de Crăciun (Au apărut deja produsele de Crăciun. Poate ar fi bine să fie produse permanente, să se poata găsi și în iulie) și alte chestii mai mult sau mai puțin trebuincioase. Iar apoi către pensiune, cu ajutorul maps.me de pe smart phone, pentru că în zilele noastre omul are tendința de a deveni handicapat și fără ajutor nu se mai descurcă. Drum forestier liniștit, frunze galbene, peisaj desprins din Poveștile unui vânător a lui Turgheniev. La un moment dat în iarbă, lângă drum, observăm o vulpe. Instinctul omului modern este de a o fotografia imediat. Nimeni nu stă se se uite liniștit dacă întâlnește o vulpe, ci se caută repede de telefon. Eu aveam și un DSLR, dar era în portbagaj. Am pozat-o de două ori cu smart phone-ul, iar când m-am dat jos să iau și DSLR-ul, vulpea a fugit în pădure. Avea coada lungă. Oricum, a fost o experiență uimitoare. Noi, orășenii ne extaziem și dacă vedem vaci pe marginea drumului, dar să întâlnim o vulpe în carne și oase?

Am ajuns în satul Vistișoara și am parcat direct lângă hotel. Totul ne-a încântat din prima. La parter spații largi, geamuri de sus până jos, simplitate și bun gust în amenajare, multe canapele în fața unui șemineu, o sală de mese și un bar în nuanțe de lemn natur lăcuit. Sus camere, apartamentul nostru întrecând orice închipuire. Format din două camere mari, living cu două canapele mari, dulap și televizor color, dormitor cu un pat matrimonial de care era atașat un pat unde poate dormi lejer un copil de 3-10 ani, plus un pătuț de bebeluș. Curățenie, așternuturi albe impecabile. Baie curată, prosoape albe cu care m-am șters fără probleme. Gazdele deosebite. Alexandra, soțul ei englez și fetița lor de 7 ani. Mi s-a confirmat faptul că am ales bine hotelul. Alexandra este din București, pur și simplu a cumpărat un teren în Vistișoara și a început construcția unui hotel. Ăsta a fost visul ei, a dorit să fie proprietar de hotel. Iar când îți dorești așa ceva investești în primul rând pasiune, iar turistul nu are decât de câștigat.

Când am ajuns era doar fetița în livingul uriaș de la parter. Am salutat-o și ne-a salutat. Ne-a spus că mama este la bucătărie, iar ea se joacă cu Lego. Totul foarte natural. Parcă eram de-ai casei. Fiul meu cel mare a început să se joace și el cu Lego, iar cel mic să chinuiască pisicile de acolo. Au două pisici frumoase, pe Angela și pe Talking Tom. Alexandra a ieșit de la bucătărie. Avea șorț de la Starbucks. A spus că pregătește ciorbă de legume cu afumătură și paste bolognese pentru ei, dar ne poate oferi și nouă. Noi ne cumpăraserăm ceva de la Lidl și am refuzat cina în seara respectivă.

Lângă pensiune este un pârâu. Pârâul este o apă curgătoare. I-am zis fiului meu cel mare că poate pescui acolo, iar maică'sa i-a făcut o undiță dintr-o cracă și niște sfoară. De sfoară a prins un biscuite petit beurre, ca să prindă peștele. Nevastă'mea a plecat cu cel mic în cameră, iar eu am stat cu cel mare ca să prindem pește. Copilul a zis că stăm toată noaptea și dimineața dacă e nevoie. A mai spus că poate prindem o patină de hockey pe gheață ca în Masha și Ursul. S-a lăsat noaptea. Peștele nu a venit. Au apărut stelele pe cer. Calea Lactee, galaxia noastră. Când vezi bolta cerească cu atât de multe stele ai tendința să devii transcedental. La oraș stai ca prostul între patru pereți și te joci Mafia III pe PS4, iar aici parcă ai tot Universul în palmă. Frigul nopții ne împresoară. Îi spun copilului că peștele s-a culcat și nu mai vine. Mergem să ne culcăm și noi, dar înainte de asta privim două episoade din "Scooby Doo unde ești?". Dimineața când ne trezim vedem masivul Făgăraș pe fereastră.

Coborâm la micul dejun iar Alexandra ne întreabă ce ceaiuri bem deobicei. Eu cer verde. Ne aduce și micul dejun, în varianta sa pentru anotimpul friguros. Două ouă ochiuri cu cașcaval peste, șuncă, roșie la grătar, fasole boabe, pâine prăjită unsă cu unt. Mâncăm și privim la munte, la iarba de afară, la pisici.

Apoi ne suim în mașină și plecăm. Mergem spre Cârța, unde vizităm biserica cisterciană. Se spune că acești călugări cistercieni au cucerit lumea catolică undeva între 1200 și 1400, iar acest așezământ monahal din Cârța era cel mai estic din Europa. Din Portugalia până la Cârța. Oamenii erau muncitori, se îmbrăcau doar cu haine făcute de ei, mâncau doar ce produceau ei, au introdus vița de vie în zonă, au introdus rotația în agricultură. În curtea bisericii este mormântul locotenentului Otto Bock. A murit pe 30 septembrie 1916. Pe cruce nu scrie când s-a născut. Putea să mai trăiască. Pentru ce a murit? Ce a însemnat el pentru lumea noastră? Ne cocoțăm până în clopotniță și privim tot satul de acolo. Suntem mai aproape de Dumnezeu. Copilul trage clopotele. Coborâm grăbiți și ne îndreptăm către mașină, dar nu ieșim din sat. Mergem la Olt. Nevasta spune: "Tu, Oltule, să ne răzbuni!". Astea sunt versuri din Goga. Este foarte mare Oltul, iar noi găsim un fel de pod pe niste scripeți care merge pe o funie. Inedit utilaj cu care probabil gospodarii trec de o parte și de alta a râului. Călugării cistericeni probabil treceau înot, pentru că erau supli și duceau o viață sănătoasă. Se spune că erau campioni la consumul de pește și vin.

Acum suntem iar în mașină și ascultam muzică blues. Mergem către Valea Zânelor, zona Porumbacu de Sus. Aici s-a construit Castelul de lut, adică un fel de case cum au hobbiții. Facem poze ca toți cei prezenți, ne mai plimbăm puțin și pe acolo, cei mici găsesc un alt pârâu și vor să se arunce unul pe celălalt în apă.

Mai stăm prin păduri, mai facem câte o poză, mai facem câte o glumă. Așa trece ziua într-un mod plăcut. Ajungem și la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, așezământ brâncovenesc. Aici este o procesiune trash the dress! Mirele este îmbrăcat în uniformă militară. Bietul locotenent Otto Bock a murit în urmă cu 100 de ani. Așa e lumea făcută. Unul râde, altul plânge. Mergem și noi în drumul nostru, prin alte păduri unde putem hăuli în voie, către Alexandra care ne-a pregătit păstrăv cu mămăligă. Mâncăm și noi ca oamenii, iar apoi mai ieșim la aer liber, să respirăm mirosul de munte.

E deja duminică și trebuie să plecăm spre București. Spre aglomerație, spre lumea grăbită și nervoasă, spre constrângeri. Dar înainte de asta mai urmează un mic dejun. Alexandra ne spune că va schimba, pentru diversitate. Ne face o omletă foarte gustoasă, cu brânză, șuncă, ciuperci, ceapă călită. Ne ține de foame până seara acasă.

La plecare îi spune Alexandrei că voi scrie pe blog despre ea. Se sperie, dar o liniștesc și-i spun că blogul meu este unul neînsemnat și nu se ocupă de turism. Oricum, nota 10 pe linie pentru Ana Bed and Breakfast. 

Pornim la drum spre casă, iar prima piesă care se aude în difuzoare este Robert Johnson - Crossroads. Mergem așa prin păduri și ascultăm melodia asta. Ne credem regi.