Pantofii

Camelia Barbu era o fiinţă absolut banală din toate punctele de vedere. Împlinise 32 de ani cu o lună în urmă şi niciodată nu ieşise în evidenţă cu ceva, ducându-şi zilele în cel mai mediocru mod posibil într-un apartament de două camere din cartierul Berceni, alături de soţ şi fetiţa lor aflată în grupa mare la grădiniţă. Pentru apartament soţii Barbu au făcut un credit pe 30 de ani cu o rată de 540 euro/lună, datoria oprindu-se în fiecare lună din salariul Cameliei. Aşa era înţelegerea în familia lor, soţia plătea creditul, iar soţul se ocupa de restul cheltuielilor. Camelia lucra la o intreprindere particulară pe postul de contabil şi avea un salariu destul de bun, dar după plata lunară a ratei la apartament mai rămânea cu cel mult 100 de lei. Nu-i vorbă, îi mai ajutau cu mâncare părinţii aflaţi într-un sat din Câmpia Bărăganului, atât Camelia cât şi soţul ei fiind prima generaţie de bucureşteni. Dar chiar cu masa asigurată şi cu un acoperiş deasupra capului, omul tot simte nevoia să aibe banii lui în portofel, să poată cheltui dacă are poftă de ceva. Din punctul ăsta de vedere Camelia Barbu suferea, neputându-şi cumpăra nici haine frumoase, nici încălţări de firmă, neputând să-şi facă micile plăceri femeieşti. De fiecare dată când se afla la birou avea un complex de inferioritate faţă de colegele ei îmbrăcate elegant, ea reuşind doar să-şi încropească o ţinută office din accesorii cumpărate fie de la Dragonul Roşu, fie din magazinele cu haine second-hand. Nici masa nu o lua alături de colege, pentru că acestea comandau zilnic la catering. Ele poate nu aveau rate şi nici familie, îşi permiteau. Camelia mânca în colţul ei un sandwich umil şi bea un ceai, ferindu-se de băuturile carbogazoase ori de preparatele unsuroase. Poate tocmai de aceea era slabă şi nu grasă precum colegele ei. De înălţime medie, tipic pentru femeile crescute la câmpie, cu păr negru şi ochi căprui, Camelia Barbu nu arăta deloc rău. Bine, nu era nici vreun top-model, însă avea o înfăţişare plăcută. În facultate mulţi bărbaţi îi făcuseră avansuri, dar ea îi rămăsese fidelă primului prieten cu care s-a şi căsătorit în urmă cu 10 ani. Se înţelegea bine cu omul ei, deşi mai aveau unele divergenţe, acesta fiind strict cu banii. Plecau şi în concediu, dar cel mult o dată pe an, deobicei pe litoral, la Marea Neagră. În rest mergeau la ţară cam din două în două week-enduri. Prieteni nu prea aveau, bărbatul Cameliei nefiind din fire sociabil, iar ea ţinea legătura când şi când, de fapt foarte rar, cu cele două-trei prietene cu care mai ieşea în perioada liceului sau facultăţii. Timpul liber al Cameliei se limita la fiica ei pe care o lua după serviciu de la grădiniţa cu program prelungit, iar apoi fie petreceau timp în parc, ori dacă era urât afară stăteau în casă, uitându-se la Disney Junior ori făcând alte activităţi agreate de un copil în vârstă de 5 ani. Capul familiei venea târziu acasă, când deobicei fetiţa dormea. Era mai mereu obosit, mânca ceva în grabă, apoi adormea la televizor urmărind vreo emisiune sportivă. Astfel se scurgeau zilele Cameliei Barbu. Viaţa ei nu era nici bună, nici rea, ci doar o constantă plictisitoare. În unele nopţi, când cei ai casei dormeau, ieşea pe balconul apartamentului aflat la etajul X de unde privea luminile de pe bulevard şi puţinele maşini care mai treceau la acea oră, gândindu-se că într-o zi poate-i va fi mai bine, dar nu ştia cu exactitate ce-şi dorea sau ce să facă în acest sens, nici ce anume o supăra.

Firma unde lucra Camelia Barbu mergea destul de bine. Atunci când s-au împărţit profiturile companiei între angajaţi, Camelia a primit o sumă destul de frumuşică. Nu ţinuse niciodată atâţia bani în mână, necunoscând vreodată un sentiment atât de plăcut provocat de ceva material. A decis să nu-i spună nimic soţului, pentru că acesta sigur ar fi găsit o destinaţie pentru bani pe care ea nu ar dori-o. Într-o seară a ieşit cu fiica ei în Mall şi i-a făcut toate poftele, apoi a pus banii într-un loc sigur din dulap, printre hainele ei, chibzuind la un mod de cheltuire. Din acest moment viaţa parcă i s-a animat dintr-o dată, parcă avea un scop, tot felul de gânduri plăcute trecându-i prin minte. Pe balcon, în nopţile în care nu putea dormi, avea la ce se gândi. Chiar şi la birou se simţea mult mai bine, deşi probabil la fel de mulţi bani primiseră şi colegele ei. Ideea îi încolţi în minte pe la sfârşitul verii, după o întâlnire la un suc cu fostele ei colege de facultate, dintre care una ajunsă foarte bogată în urma căsătoriei cu un interlop, s-a lăudat toată seara cu noii săi pantofi, stârnind admiraţia celorlalte femei. Pantofi de firmă. Christian Louboutin. Camelia s-a gândit că merită să poarte şi ea asemenea pantofi şi că nu-i cu nimic mai prejos de fosta ei colegă. Ea fată muncitoare care toată viaţa s-a abţinut de la multe, iar colegei i-a picat norocul dintr-o dată. A doua zi la serviciu, fără să ezite a intrat pe siteul firmei Christian Louboutin de unde a comandat o pereche de pantofi în valoare de 1295 de dolari americani. Timp de 10 zile, până i-a sosit comanda adusă de un curier, numai la pantofi s-a gândit. Deocamdată nu i-a spus soţului despre achiziţia făcută şi chiar dacă i-ar fi spus, ar fi scăzut preţul de cel puţin zece ori. Pentru o vreme pantofii au rămas liniştiţi în cutie, într-un ungher întunecat din dulapul Cameliei Barbu, în apartamentul de două camere de la etajul X, în cartierul Berceni. Îi scotea din cutie doar când era singură acasă şi mergea un pic cu ei prin sufragerie, nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie. Adevărul este că erau pantofi foarte frumoşi, din materiale de calitate, cu o supleţe distinctivă şi un design futurist, nelipsindu-le binecunoscuta talpă roşie, tipică pentru încălţările Christian Louboutin.

Într-o dimineaţă însorită a decis să-i ia la purtat. Pentru că nu putea să asorteze asemenea pantofi la vestimentaţia ei de zi cu zi, s-a îmbrăcat cu rochia elegantă pe care o cumpărase anul trecut, pentru nunta fratelui ei. Şi-a făcut un machiaj frumos şi a pornit spre serviciu, simţindu-se deosebit de specială. Radia de fericire în vagonul de metrou, deşi niciun călător nu băga de seamă încălţările Christian Louboutin şi poate chiar dacă cineva a văzut pantofii Cameliei, cu siguranţă nimeni nu şi-a imaginat că au costat 1295 de dolari americani. Oamenii erau posomorâţi, cufundaţi în gândurile lor şi puţin îi interesau încălţările sau îmbrăcămintea celor de pe stradă. Nici la birou nu a părut să observe cineva înfăţişarea deosebită a contabilei Camelia Barbu. Asta până spre prânz când şefa ei a rugat-o să meargă să copieze câteva documente originale. Cum copiatorul din biroul lor era stricat, Camelia a trebuit să meargă la etajul de deasupra, la departamentul Vânzări. A luat-o pe scări, unde s-a întâlnit cu o colegă de la marketing cu care a stat un minut de vorbă, dar aceasta i-a povestit ceva despre copiii ei, părând că nici nu observă vreo noutate la Camelia. A intrat la departamentul Vânzări, a dat bună ziua şi a mers la copiatorul aflat într-un colţ al camerei. Cei din birou păreau cufundaţi în treburile lor. Cu coada ochiului Camelia a sesizat că nimeni nu a ridicat capul către ea, aşa că s-a apucat de copiat, întorcându-se cu spatele.

Horia Tăriglădeanu era în prima lui zi de muncă la firmă, fiind nou angajat la departamentul Vânzări. Încă nu avea un computer al lui, cei de la departamentul IT abia pregătindu-i-l, astfel încât stătea la biroul unuia dintre colegii mai vechi, care-i explica aspecte ale noii sale slujbe. Horia era destul de atent la explicaţii, dar la un moment dat în raza lui vizuală a zărit talpa roşie a unor pantofi de femeie. Nu-i luă mult să-şi dea seama unde mai văzuse asemenea pantofi. La curve! Sigur că da. Horia Tăriglădeanu se dădea drept un mare cuceritor în faţa prietenilor săi, dar adevărul este că marea majoritate a femeilor cu care întreţinuse relaţii sexuale erau curve. Femei plătite. Ce-i drept, nu se ducea la femei ieftine, scoţând din buzunar cel puţin 150 de lei pentru o partidă de sex în apartamente curate şi spaţioase din centrul Bucureştiului. Şi tuturor acestor femei cu care se culca făcea poze, plătind chiar şi suplimentar pentru acest lucru. Îl incita să le facă poze, plus că se masturba mai târziu cu pozele respective în faţă. Avea calculatorul plin de poze cu femei dezbrăcate cu care făcuse şi sex. Desigur, curvele lui care purtau pantofi cu talpă roşie îi aveau de proastă calitate, o imitaţie jalnică, dar oricum Horia Tăriglădeanu nu ştia să aprecieze valoarea unor Christian Louboutin originali. Nici nu-l interesa acest lucru, pentru că el asocia talpa roşie a pantofilor cu femeile care îşi vindeau sexul. Văzând pantofii Cameliei Barbu, lui doar i se aprinse un beculeţ într-un colţişor îndepărtat al creierului şi brusc penisul îi intră în erecţie. Abia apoi ridică privirea şi o observă cu totul pe colega care copia documente. Din acel moment îşi spuse că trebuie să facă sex cu posesoarea pantofilor. Neapărat.

Horia Tăriglădeanu nu era un bărbat deosebit de frumos şi pe placul femeilor, dar ştia să vorbească cu doamnele fără a fi libidinos. De multe ori spunea lucrurilor pe nume şi nu-i plăcea să se ascundă după cuvinte. Cu unele ţinea, cu altele nu. El şi Camelia au devenit prieteni apropiaţi în câteva zile. Luau masa de prânz împreună (nici Horia nu era un mâncăcios, mulţumindu-se cu un sandwich), vorbeau de toate cele, ba chiar uneori făceau amândoi câţiva paşi după program, în drum spre casele lor. Câteodată Camelia purta pantofii cu talpă roşie, iar Horia îi lăuda, însă fără a le cunoaşte valoarea şi calitatea. De multe ori îi făcea Cameliei avansuri sexuale, însă ea le considera glumele unui nebun simpatic şi se amuza. Uneori îl considera pe Horia doar un copil prostuţ, acesta fiind mai tânăr cu 7 ani faţă de ea. La petrecerea de sfârşit de an a firmei au dansat împreună pe melodia Hooverphonic - Eden, iar Horia a atins-o pe Camelia în locuri nepermise, însă aceasta deşi conştientiza că nu este corect l-a lăsat, pentru că şi ei îi făcea plăcere, iar cele două cocktailuri şi o bere băute înainte îi dăduseră curaj. Se simţeau bine împreună. Horia nu avusese niciodată o prietenă stabilă, Camelia nu avusese niciodată un alt bărbat în afară de soţul ei care o băga în seamă mult prea puţin în ultima vreme.

Inevitabilul s-a produs în team buldingul din vara următoare, la Nisipurile de Aur. Au băut mult până li s-a întunecat judecata. Au dansat în discoteca de la parterul hotelului şi au băut din nou, iar apoi au urcat la etajul VII în camera lui Horia, care printr-o conjunctură fericită pentru el stătea singur. Camelia purta pantofii roşii, însă nu ştia prea bine de ce merge în camera lui Horia. Nu ştia din pricina băuturii, pentru că de dorit îşi dorise asta, dar corectitudinea şi cinstea femeii simple, care de fapt era, o împiedicase întotdeauna. Pentru Horia era momentul decisiv pe care-l aştepta de aproape un an. În câteva mişcări o dezbrăcă pe Camelia, lăsându-i doar pantofii în picioare. Femeia nu se împotrivi atunci când o penetră. Chiar savură întregul moment. După partida de sex mult dorită, Horia îşi scoase aparatul DSLR şi o poză pe Camelia în locurile intime. Una dintre poze, focusată pe talpa roşie a unui pantof Christian Louboutin i-o trimise şi Cameliei pe mail lunea următoare.

La scurt timp după întâmplarea de la Nisipurile de Aur, în drum spre muncă, Camelia Barbu lasă pantofii cu talpă roşie lângă coşul de gunoi de la intrarea în parc. Revenise la balerinii ei absolut banali şi se simţea bine.