În urmă cu 2 ani și ceva am decis să-l dau pe fiul meu cel mare la sport, nu neapărat pentru a face vreo performanță, ci mai degrabă pentru a face mișcare, pentru a scăpa de kilogramele în plus pe care le tot acumula mâncând compulsiv în fața micului ecran, dar și pentru a socializa, pentru a face parte dintr-o echipă. Am ales basketul, fiind de notorietate dragostea mea pentru acest sport, dar și copilul a rezonat din prima cu această formă de mișcare, pe care o vedea la televizor alături de mine. Am observat o modă în ultima vreme în a-ți trimite copilul la activități extrașcolare, sporturile (înotul,fotbalul și artele marțiale cred că ocupă primele locuri la formele de mișcare practicate de copii în mod organizat), muzica (pianul și vioara sunt fruntașe din ce am auzit) și pictura fiind preferatele părinților pentru activitățile facultative la care-și trimit odraslele. Unii chiar îi încarcă cu două sau trei activități, ba le mai pun și meditații la engleză suplimentar, sperând în reușita ulterioară a copilului. Nu e cazul nostru, noi suntem niște oameni mai simpli. Ne-am axat doar pe sport, în speță basket.
Am dat peste un antrenor de modă veche, care știe să fie dur dar totodată foarte plăcut elevilor. Ca termen de comparație îl asemuiesc cu Halagian sau Hizo de la fotbal. Genul de profesor care zbiară și e mereu nemulțumit, care îi pune pe sportivi la muncă serioasă, dar care atunci când este cazul știe să facă o glumă, știe să facă întreaga activitate plăcută. Omul foarte serios, clubul oferind 4-5 antrenamente pe săptămână, spre deosebire de alte cluburi care oferă maxim două antrenamente/săptămână și după părerea mea sunt doar afaceri care vor să ia banii părinților. Pe noi ne-a câștigat, la fel și pe copil, ușor, ușor rezultatele au apărut, beneficiile sportului practicat cu regularitate fiind vizibile. Fiul meu cel mare nu era foarte îndemânatic înainte, îi aruncai o minge și nu o prindea. Acum pot spune că a căpătat dibăcie, joacă chiar și în meciuri, înscriind coșuri, dar mai ales, lucru imbucurător, a rămas la greutatea din urmă cu 2 ani și și-a făcut câțiva prieteni printre coechipieri. Iar orele pe care le-ar fi petrecut în fața televizorului sau pe telefon, le petrece în sala de basket. Sigur, nu este întotdeauna ușor nici pentru el, de multe ori trebuie împins de la spate să meargă la antrenamente și să se țină de treabă, dar deocamdată ne descurcăm. Cu siguranță mai târziu va fi mai greu. O grămadă de copii fac sport, pe care-l abandonează la vârsta adolescenței. Pasiunea dispare, tinerii încep să aibă alte preocupări și uită de acest hobby de moment. Sunt mii de juniori la sporturi și doar câțiva ajung seniori.
Desigur, viața de sportiv a fiului meu cel mare și-a pus amprenta și pe viețile noastre. De multe ori am înlocuit excursiile din week end cu prezențe în tribună la meciurile lui. Sâmbete și duminici pe care înainte le petreceam la Sinaia, Oltenița sau Mangalia, sunt petrecute acum pe marginea terenului cu pumnii încleștați, alături de alți părinți, aplaudând sau dând indicații copiilor, pentru că după cum se știe, în România, toată lumea se pricepe la sport și poate fi antrenor. De exemplu, nevasta, dar și alte mame, neavând nici cele mai elementare cunoștințe ale sportului cu mingea la coș, urlă pe margine: "Apărarea! Apărarea!" sau "Ține la numărul 8! Nu-l lăsa să treacă!", "Fault! Fault!" etc. De multe ori noi, părinții, suntem mai împătimiți referitor la cele ce se întâmplă pe teren și dragostea pentru proprii copii o transformăm în reacții nu tocmai politicoase la adresa arbitrilor, ale copiilor sau parintilor adversari.
Sâmbătă la prânz. Am decalat cu câteva ore petrecerea nepoțelului nostru pentru că avem meci. Ne-am da foc la valiză cu antrenorul dacă am lipsi de la meci. Mergem pe Șoseaua Sălaj pentru prima oară în viață. Avem o deplasare, căutăm sala. Ne întâlnim cu ceilalți părinți, ne strângem mâinile, ne zâmbim, mai povestim câte ceva. O emoție plăcută plutește în aer. S-au legat prietenii și între părinți, nu doar între micii sportivi. Începe meciul, ne dăm seama de la primele faze cum este echipa adversă, dacă îi putem bate sau dacă ne bat ei categoric. Acum se pare că vom avea parte de un meci ușor. Copiii își dau și ei seama și joacă mai relaxat. Antrenorul țipă pe margine și le dă indicații jucătorilor. Cere joc în pase, cine nu ascultă e înlocuit imediat. Norocul fiului meu este că deplasarea s-a făcut doar cu șapte jucători, așa că primește minute bune. Nevasta coordonează echipa de pe cealaltă latură a terenului, indicând cine la cine să țină, când să atace, când să se apere. Nu înțelege bine jocul, dar e 101% suflet. Câștigăm fără probleme, toată lumea este fericită.
Duminică dimineața. Avem meci la matineu, o zi după alta, "back to back" cum se spune în NBA. Mă trezesc dimineața și plec la cumpărături, încerc să ajung acasă pentru a prepara un mic dejun benefic și dătător de energie. Sandwichul cu mozzarella, prosciutto, ulei de măsline și roșii este o opțiune potrivită. Nu prea mai este timp, fiul meu îl mănâncă în mașină, în drum spre sală. Astăzi jucăm cu Târgoviștea. Părinții își dau coate înainte de începerea meciului, observând că adversarii sunt mai mari, mai înalți ca noi. Nu va fi un meci ușor. Au un echipament frumos, cu Turnul Chindiei. Începe meciul și înscriu adversarii 6 puncte fără replică. Nu ne lăsăm și echilibrăm situația, la sfârșitul sfertului 1 avem 5 puncte avans pe tabelă. Ambii antrenori sunt în pragul apoplexiei, urlând indicațiile către jucători. Meciul este foarte tare și strâns. În sfertul 2 ne elimină cel mai bun om pentru două faulturi tehnice, iar echipa cade cu totul. Adversarii se duc la peste 30 de puncte avantaj, dar meciul își păstrează intensitatea până la final. Suntem cu toții puțin triști, dar la final se aplaudă la scenă deschisă. Data viitoare o să fie mai bine.
Plecăm spre casă și îi spun fiului meu cel mare că va începe noua săptămână cu capul sus, că a realizat ceva în week end. Ar fi fost rău să stea doar la televizor și să-și rupă creierii degeaba. Îmi dă dreptate. Sportul e un lucru bun. Clădește caractere. Iar noi, părinții, suntem fericiți de fericirea lor. Cam așa sunt week-endurile noastre în ultima vreme, jucăm sau suntem spectatori la meciuri în săli uitate de lume prin mahalale sordide ale orașului, cu speranța micilor basketbaliști de a juca cândva în marile arene ale Mapamondului, iar noi părinții cu gândul că am făcut ceva bun facilitându-le accesul la practicarea unui sport minunat.
