Graham Greene - Omul nostru din Havana

Personajul cărţii este un vânzător de aspiratoare (un fel de Kirby probabil din câte observăm pe copertă) în Havana anilor '50, un oraş plin de baruri, de prostituţie şi pornografie. Un obicei al locului şi probabil nu numai, reprezintă vânzarea de poze porno, cu siguranţă un substituent al siteurilor de specialitate din zilele noastre. Omul nostru colecţionează sticle de whisky în miniatură (d'alea de se dau pe avion) şi este un băutor de daiquiri (o băutură de care am aflat prima oară în cartea Sputnik Sweetheart şi pe care am consumat-o într-un bar bucureştean, părându-mi-se cam feminină). E divorţat şi are o fată de 17 ani, care îl cam rupe de bani, astfel încât bietul om este în căutare de un venit suplimentar, treaba cu aspiratoarele nemergând prea grozav. La ţanc este racolat de Serviciile Secrete Britanice şi devine spion, într-o acţiune care respectă şablonul scrierilor amuzante cu spioni destul de tălâmbi care nu au nimic în comun cu această meserie. Uşoară, de citit în tren, amuzantă pe alocuri, nu ceva ieşit din comun. Potrivită pentru un foileton dintr-un ziar ce apare duminica. Mult dialog, ce dă impresia de scheci TVR de acum 50 de ani. Nu e o carte rea şi îi dau aşa cum anticipam pe blogul Cafea cu Taifas nota 7/10. ps: Mi-a plăcut mult faza în care Wormold şi căpitanul Segura joacă dame cu sticlele de whisky şi cele de bourbon.

Muzică cultă. Lapte. Spania.

Este marţi seara şi ascult Brahms, Hungarian Dance No. 1 in G minor. Habar nu am ce înseamnă G minor, dar muzica sună foarte bine în interpretarea Filarmonicii de Stat din Viena. Eufrosin Potecă îmi suflă în cască că asta nu e muzică de pus la botez. Este marţi seara şi totul în jur este liniştit. Nevastă'mea îmi spune că muzica simfonică merge bine la peşte. Este marţi seara, orele 21:30. Încet, încet lumea merge la culcare cu gândul la o nouă zi de muncă. Luminile caselor se sting una câte una, iar pe cer se aprind stelele. Firea pare împietrită. În jur răsună doar muzica purtându-ne cu paşii ei magici spre alte lumi. "Nu mai este lapte" se aude în spatele meu abia desluşit, pe acordurile celebrului dans ungar numărul 5, ale cărui acorduri le recunoşti chiar dacă nu eşti o somitate în muzică. Nu mai este lapte? Din nou la Lidl. Şoseaua pustie este luminată electric. Drumul trece peste o cale ferată. În depărtări se aud câinii lătrând. Tic-tic se aude ecoul de la închiderea centralizată a maşinii. Parcarea este aproape goală. Trecut de ora 22. Ce nebun mai vine la Lidl acum? Intru în magazin. Oare mai este penurie de lapte? Colegul meu de la corporaţie, Daniel, povestea mai demult că într-o seară la Lidl nu a găsit lapte. Nu, acele vremuri sunt demult apuse. Este belşug de lapte. Albastru de 1,5% sau roşu de 3%. Făcut în România sau Polonia. Iau din cel românesc. 6 litri. Cineva cântă Oda bucuriei în magazinul Lidl. Atras de sunete ajung lângă un bărbat cu barbă neagră care loveşte xilofonul cu mare îndemânare. Un xilofon pentru copii, o jucărie, însă omul bate cu atâta pricepere cântând Oda bucuriei care se aude în tot magazinul. Mi-am dorit să fie Eufrosin Potecă cu mine în magazinul Lidl. Ar fi luat beţele xilofonului din mâna bărbosului şi ar fi interpretat cu mare pricepere Simfonia a 8 a neterminată a lui Schubert. Şi ar fi cântat pe rând câte o melodie bărbosul şi apoi Eufrosin, iar angajaţii Lidl ar fi aranjat marfa în rafturi vrăjiţi de muzică până dimineaţa.

Ajung la casă cu laptele. A trecut de ora închiderii. "Aţi fost în Spania?", mă întreabă casiera, o femeie între două vârste, însă atrăgătoare. "Da. De unde ştiţi?". "Păi văd că aveţi şapcă şi astfel de şapcă numai acolo se găseşte.". Nu vreau să par burghez şi îi spun: "Da. Am fost să-mi caut de muncă în Spania.", la care femeia: "Aaaa, eu am fost în concediu.". Înghit în sec, plătesc, iau laptele şi plec spre casă. Ionescu îmi suflă în cască ca Dvorak cu ale sale Slovanske tance cu siguranţă reprezintă o opţiune bună pentru botez.

Anya von Bremzen - Arta bucătăriei sovietice

Nu catalogaţi cartea după titlu! Nu este o carte de bucate, ci o foarte frumoasă poveste de familie cât se poate de reală care pleacă de la mâncare şi de fapt sfârşeşte prin a evoca istoria Uniunii Sovietice. Structurată în 10 capitole, fiecare cuprinzând un deceniu, povestea acestei femei cu nume de baroneasă, o sovietică din tată rus şi mamă evreică sovietizată, porneşte din 1910 cu ultimele zile ale ţarilor şi se termină dincolo de 2010, cu Rusia din vremea lui Putin. În prezent autoarea este un cunoscut Master Chef în USA, unde a emigrat în anii '70 alături de mama sa. Le puterm urmări pe amândouă în acest filmuleţ. La sfârşitul cărţii avem 10 reţete sovietice clasice, câte una pentru fiecare zece ani. În rest întâmplări cu Lenin, Stalin, Brejnev, Hruşciov, Gorbaciov, etc, poveşti de pe la cozi ori din timpul foametei din Al Doilea Război Mondial, crâmpeie din viaţa oamenilor simpli, locuitori ai vastului imperiu, glume şi bancuri, nostalgie după comunism, capitalismul din prezent, dar, bineînţeles, şi multe referiri la mâncare, la cum mâncau sovieticii, la ce mâncau sovieticii, la cum îşi procurau şi preparau hrana. Cartea mi-a fost foarte pe plac, pentru că este o istorie spusă de cineva din popor, fără nimic sofisticat, scrisă pe înţelesul tuturor. Istoria Uniunii Sovietice cu bune şi rele. Şi desigur, nu putem uita nici factorul gastronomic, evidenţiat în stilul lui Radu Anton Roman, ori poate în stilul Mircea Dinescu care are la televiziune o emisiune în care amestecă gastronomia şi politica. Să încheiem cu două dintre bancurile care mi-au plăcut cel mai mult. Sunt o grămadă în carte.

- Îmi feliaţi 100 de grame de kolbasa?, întreabă un bărbat într-un magazin.
- Aduceţi kolbasa şi feliem, îi răspunde vânzătoarea.
(kolbasa este un mezel fiert, un fel de parizer)

Gorbaciov în vizită la uzină, stă de vorbă cu muncitorii.
- Ei, tovarăşi, aţi putea munci la fel după o sticlă de vodcă?
- Sigur, răspund muncitorii.
- Dar după două?
- Mda.
- Bun, dar după cinci?
- Păi nu ne vezi că muncim? Ce mai întrebi?

Nebunii de lângă noi

de Eufrosin Potecă

Este ora două fără douăzeci a mî sau ei em. O ambulanță poposește sinistru în fața scării blocului. Mă uit la imaginea reflectată în oglindă. Sunt în regulă, deci n-au venit pentru mine. Mai sunt trei beri pe masă în bucătărie. Și e întuneric. Cui îi este frică? Lor sau mie? N-am citit mare lucru în luna martie, n-am citit tot anul mare lucru. Acum citesc Tarzan mai marele maimuțelor sau cam așa ceva scrisă de unu’ Bărăus. Prostii! Engleji cu imaginație copilărească și norocoși. Face unu’ film după mâzgâlitura ta și intri în posteritate! Nu posterior! Posteritate!! Căcat. Este ora două fără un sfert și berea stă singură în întuneric.

E o duminică ca toate celelalte doar că plouă mărunt. Copilu’ n-a mai ieșit afară de vreo două zile. În părculețul din intersecție, plin de noxe, fum și praf transformat în noroi, se joacă cel mic în nisipul cu urme de căcat de câine. Ce să faci.... tre’ să ia aer… Lângă  părculeț există  un mare teren viran, retrocedat probabil unor parveniți, unor Dinu Păturici. Ăștia nu fac altceva decât să îți vâneze apartamentul! Pe terenul respectiv se înființează din când în când câte un cort uriaș ce adăpostește târgul producătorilor români iar de câteva ori pe an poposește circul ambulant beluci, orlando, marlon brando... E duminică, sunt cu copilul la locul de joacă iar pe terenul alăturat se ridică cortul mare și roșu al circului. Lângă gardul părculețului a fost tras tir-ul ce adăpostește cuștile tigrilor și leilor. Vai de mama lor! Cei doi tigri stau în cuști separate, de câte doi metri pătrați, iar într-o altă cușcă puțin mai mare stau înghesuite trei leoaice. Panourile laterale ale tir-ului sunt ridicate astfel încât copii din parc să poată vedea animalele și să-i tragă pe părinți de mânecă:

- Mami, tati hai la circ!

Copilul meu e mic și nu pare interesat de animale. Caută pietricele pe lângă gardul ce separă circul de locul de joacă. Deodată văd o femeie cu aspect de Ada-Milea-la-50-de-ani ce se apropie cu pași repezi și siguri de gardul circului. În mână are o sacoșă albă voluminoasă. Foarte sprintenă, sare gardul și scoate din sacoșă o pâine pe care încearcă să strecoare printre gratiile cuștii tigrului. Nu poate din poziția în care se află drept pentru care sare și un al doilea gard, ocolește tir-ul prin spate și reușește să ajungă chiar în fața cuștilor. Animalele încep să se agite. Din sacoșă apar mai multe pâini pe care femeia le strecoară pe sub gratii. Tigrii devin agitați iar femeia se teme să se apropie deși pe fața ei se poate zări un zâmbet copilăresc. Scoate din sacoșă un borcănel de plastic cu un rest de smântână pe care îl aruncă spre cușca leilor. Borcănelul se lovește de gratii mânjindu-le cu smântână și cade lângă tir. Răgetele animalelor îți dau senzația de junglă. Iar ca desert, femeia scoate un os mare de vită, mult prea mare pentru a încăpea printre gratiile cuștilor. Îl aruncă înspre tigri, se lovește de gratii și cade de asemenea  lângă tir. Alarmată de hărmălaia produsă, apare o femeie tânără, blondă, ce într-o nemțească agresivă aruncă invective către hrănitoarea de ocazie. Se repede la ea, o apucă de mână și o trage printre rulotele parcate în jurul cortului bodogănind în aceeași nemțească agresivă. Femeia o urmează zâmbind. Dinspre rulote apare un domn de statură mijlocie, cu figură de german sau austriac, ce se îndreaptă către cuștile sălbăticiunilor. Când îl văd, animalele se potolesc instant fără ca el să le adreseze măcar un cuvânt. Bodogăne și el ceva pe nemțește și băgând pur și simplu mâna printre gratii, ia pâinile distribuite de femeia darnică de care nu se atinseseră nici leii nici tigrii. Le strânge pe toate într-o roabă împreună cu resturile căzute la baza cuștilor. Femeia cu hrana reapare undeva în spatele meu zâmbind poznaș. Dinspre rulote apare un băiat tânăr ce vine să-l ajute pe nemțoi la curățenie. Vede femeia în parc și îi zice cu un puternic accent moldovenesc:

 - Du-te bre d-aici! N-ai făcut destule belele? Nu mai râde și du-te repejor d-aici!

Femeia nu se urnește. Zâmbește în continuare și bânguie ceva cum că merită și animalele alea ceva hrană... Pare genul de persoană care are acasă, într-un apartament de bloc comunist cu două camere, 13 pisici și 5 câini. Îmi iau copilul ce se juca cu pietricelele lui, nepăsător la toată zarva din jur, și mergem către casă. E ora mesei. E duminică și plouă mărunt.

Vecina de la 6, de la garsonieră, e singură. N-a fost măritată niciodată, n-are frați n-are surori. Are cam 66 de ani, e mică, uscată și slabă ca o ulucă de gard. Are niște ochelari mari cu dioptrii multe, fumează extrem de mult și bea tot felul de vinuri dubioase, gen Babanu, sau băuturi spirtoase cu aromă de coniac sau aromă de vodcă. Are o voce răgușită, ca o cioară veșnic pusă pe harță. Mă cheamă din când în când să-i schimb câte un bec, să-i potrivesc canalele la televizor sau să repar câte ceva ce a stricat făcând curățenie. O ajut pentru că îmi e milă de ea.

E duminică seara și vecina mă sună și mă roagă să o ajut să-și sorteze posturile pe unul din cele două televizoare. Mă duc. Intru în casa ei care miroase a bodegă și mă așez pe un fotoliu vechi. Începe să-mi povestească ultima ei pățanie. Pe masă are o ceașcă cu cafea, o scrumieră plină cu mucuri de țigară și un pahar cu un vin alb spălăcit. Sticla de 1,5 litri este sub masă. Îmi spune cum cu o oră în urmă, pe când voia să iasă din casă să arunce gunoiul, din lift s-a repezit la ea câinele vecinei de la apartamentul alăturat, ce tocmai se întorcea de la plimbare. A sărit pe ea cu labele din față lătrând zgomotos. Nu a mușcat-o dar s-a speriat îngrozitor. Stăpâna câinelui n-a zis nimic, l-a tras în casă și a închis ușa. După ce și-a revenit din spaimă, uscățiva, s-a dus și a sunat la ușa vecinilor cu câinele. I-a deschis soțul vecinei care a luat-o tare din prima, făcând-o bețivă și nebună. Vecina s-a întors la ea acasă, a plâns de ciudă și s-a hotărât să sune la Poliție. Zis și făcut! Sună la 112 și cei de acolo, foarte politicoși, o anunță că vor trimite un echipaj. Chiar în clipa în care îmi povestea acestea se aude soneria. Sosise echipajul de poliție. O rog frumos să nu mă amestece în scandalul cu vecinii, ea iese din cameră, închizând ușa după ea. E o ușa cu geam mat. Văd cum aprinde lumina pe hol și le deschide agenților de Poliție. După voci îmi dau seama că sunt un bărbat și o femeie. Vecina le povestește pe scurt pățania, îi roagă să nu le facă rău celor cu câinele, se plânge că e singură și n-are pe nimeni. Agenții îi cer un act de identitate. Ea își dă seama ca nu e pe hol ci undeva într-un sertar în cameră. Deschide ușa astfel încât agenta mă zărește în penumbra camerei pline de fum de țigară.

- Nepoțelul? întreabă ea în timp ce privirea ironică îi cade pe masa cu pahare și cu sticla dedesubt.

- Nu. Un vecin care mă mai ajută din când în când.

Agenta zâmbește indulgent și mă privește cu un ușor dispreț, așa cum ai privi un bețiv ordinar într-o speluncă. Probabil că se gândește că sunt genul de om care se dă bine pe lângă babă ca să-i ia banii, casa.... Vecina se întoarce cu buletinul și închide ușa din nou. Agenta de poliție o întreabă ce meserie a avut la viața ei.

- Proiectant la nu-știu-ce-institut-de-proiectări ce nu mai există în prezent, răspunde vecina.

Îi roagă din nou să nu le facă rău celor cu câinele, o aud cum le indică apartamentul acestora și se întoarce satisfăcută în cameră.

- Îți dai seama că de acum încolo o să o ții într-o ceartă permanentă și în șicane cu vecinii reclamați? o întreb eu.

- Nu contează! Dă-i încolo cu javra lor!

Îi setez canalele la televizor și mă întorc acasă. E duminică seara și hainele mele miros de parcă vin de la bodegă.

E ora trei și șase minute. Ambulanța a plecat demult în tăcere. Probabil pacientul a murit. Cele trei beri blonde par brune în întunericul bucătăriei. E timpul să mă retrag.

Ce am citit în Martie

de Ionescu

Este duminică seara. Citeşti un text semnat de Cosmin Ciotloş. Te relaxezi în faţa televizorului, cu diagonală. E miercuri seara şi savurezi un pahar de apă şi o linguriţă de şerbet de trandafiri. Asculţi muzică rock din anii '10. E marţi seara, ora 21 şi te bagi în pat cu gândul la câteva ore de somn. Adormi. Sună telefonul şi-l auzi dureros. Nu e alarma de dimineaţă. Ceasul de lângă pat arată 21:25. Sună telefonul. O să-l laşi să sune? Cine e acolo? Nu, nu este Malone muistul. Este un v-bulletin-bloagăr cu voce precipitată care-ţi spune că trebuie să-i trimiţi articolul. În cât timp? În 34 minute, după ceas. Îi spui să ia un Xanax, dar el te anunţă că a luat deja. Două. Îi rânjeşti, întrebând :"N-ai mai putut să aştepţi?" Nu ai voie să greşeşti. Până la 22 e totul gata. Oare cum pot face faţă la un asemenea program? Nu simt şi eu oboseala? Totuşi lucrez cu litere, cu vorbe, cu diacritice, ba chiar cu idei, nu repar o gaură în pădure. Sunt oare supraom? E posibil, deşi nu cred că asta e explicaţia.

Sebastian Faulks- Amprenta O.M.-ului. O carte recomandată de Dilema. Veche. Şi nu de oricine, ci de M Chivu. Era recomandată ca lectură de vară. Eu am citit-o iarna. Am terminat-o în primele zile ale lui Martie. 800 de pagini bune pentru un serial BBC ca pe vremuri, dragi colegi de generaţie. Viaţa a doi flăcăi care devin doftori neurologi-psihiatri în epoca victoriană. Povestea se întinde până dupa primul război mondial. Lungi conferinţe medicale (zeci de pagini adică), sex inocent şi sex sălbatic, jurnal de călătorie în Africa, în US of A, jurnal de război, fluxul conştiinţei unui schizofrenic (şocant, pentru că după ce ai citit sute de pagini cuminţi, apar dintr-o dată cuvinte d-alea scurte)- un fel de varză. Nota 6 din zece.
 
Cristian Popescu- Cuvînt înainte. De mult aştept să se reediteze opera regretatului mare poet (trecut-au douăzeci de ani de la mult-prea-prematurul deces, deja!) întrucât biblioteca mea, altfel foarte bogată în poezie contemporană (începând cu anii 60) nu conţine şi cărţile lui. Dar se pare ca moştenitorii drepturilor de autor nu au chef să publice nimic, drept pentru care m-am mulţumit cu textele din antologii sau pagini de web. Un link spre un site de file sharing ginit pe o populară reţea de socializare mi-a făcut însă bucuria acum câteva zile. Superb. Am vărsat câteva lacrimi, vezi bine. Sunt şi eu o.m. Mai plâng din când în când de prea multă amărăciune sau de prea multă durere.

În locul pozei, la mormântul tău, am pus o oglinjoară din poşeta mamei şi ea vine acolo s-aducă ceva flori şi înainte să plece îşi aranjează părul şi se rujează în oglinjoara aia.
La-nmormîntare, cînd noi, familia, ne aplecam pe rînd şi sărutam pentru ultima dată fruntea rece a lui tata, asistenţa, foarte numeroasă, a fost impresionată de cît de tandre şi dulci erau sărutările noastre şi a început să aplaude.
Tu ai murit de zece ani. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc tare de pereţi. Să sune ca un clopot.  (Despre tata şi noi- fragment)

Nota 10 din zece.  (unde e rima, unde e ritmul în poeziile astea? sper că nu aveţi asemenea dileme)

A.S. Byatt- Natură Moartă. Doamna Byatt este cu siguranţă o mare scriitoare. Suntem la a treia carte a d-sale, sau chiar a patra, depinde cum numărăm Îngeri & Insecte. Ne-a placut Pasiune, aşa că atunci când am găsit într-un defunct hypermarket un volum de-al doamnei contra a numai cinci lei, nu am ezitat. Mult a fost până i-a venit rândul. Avem de-a face de astă dată cu păţaniile unei ambiţioase tinere, studentă la umanioare prin anii 50 ai secolului ce se duse mai adineauri şi ale surorii ei, nevastă de popă, ba chiar şi ale fratelui ei uşor bolnav psihic. Foarte multe referinţe livreşti au aceste 700 de pagini. E o carte pentru oameni deştepţi, aşa ca a fost destul de greu să o citesc. Nu ştiu dacă am înţeles cu adevărat despre ce e vorba de fapt. (Poate fiindcă e volumul doi dintr-o tetralogie & nu am citit restul. Nici nu-s traduse, cred. Dar se poate citi independent, zice-se). Nu îi dăm notă, pentru că trebuie să ne mai deşteptăm ca să facem asta. Dur finalul, pot să vă şi spun, că oricum nu citiţi voi d-astea. dar...m.b.l.

Gabriela Adameşteanu- Anii romantici. Eu, spre deosebire de Ozzy, îmi amintesc multe din anii 90. Când şi cînd mai aflu de câte o poveste care mi-a scăpat, sau poate am uitat-o. Cum ar fi: asediul de la Waco, sordida istorie a lui Mătăsăreanu, meciul Barbados-Grenada din 94, accidentul de maşină din 91 al Gabrielei Adameşteanu. Amintirile autoarei din această carte nu se rezumă însă numai la anii 90, aflăm multe despre familia ei, câte ceva despre studenţie şi anii imediat de după. Insistă mult pe călătoria ei în USA in 90, mai ales pe întâlnirea cu IP Culianu. O lectură extrem de placută. Nostalgie la maxx. Şi frustrare. Saul Brugner and stuff. Partea mai interesantă pentru mine e spre final. Candidatura lui Emil, naşterea GDS, candidatura lui Nicolae Manolescu, câte ceva despre domnul Coposu etc. Nu mai dăm note, ne-am plictisit, cine-s eu să dau note?

Şi de-o fi totul OK, ne vedem peste o lună cu o colecţie de romane româneşti noi & relativ noi.

Cinghiz Aitmatov - Eşafodul

O dramă de proporţii cosmice pusă minunat pe hârtie de către unul dintre cei mai iubiţi scriitori sovietici, kirghizul Cinghiz Aitmatov. Terminând cartea nu m-am regăsit momente bune, iar într-un final am constatat că udasem de atâtea lacrimi hârtia ultimelor pagini. Este genul de carte la care cei mai sensibili vor plânge în hohote, un plâns ca de sfârşitul lumii. Tragedia se prefigurează chiar de pe coperta cărţii unde editorul publică un citat de mare frumuseţe:

Iată prăpădul lumii, a rostit Boston cu glas tare, şi brusc i s-a dezvăluit un adevăr cumplit: până atunci, lumea toată sălăşluia înlăuntrul lui, şi acum acestei lumi îi bătuse ceasul. El era şi cerul, şi pământul, şi munţii, şi lupoaica Akbara, marea zămislitoare a toate câte sunt, şi Ernazar, rămas pe vecie între gheţurile din masivul Ala-Monghiu, şi pruncul Kengeş, ultima sa ipostază, şi Barzabai, cel respins şi ucis în sufletul lui, şi tot ce a văzut şi a trăit o viaţă, - toate acestea alcătuiau universul lui, iar acum, deşi toate vor exista, cum au existat dintotdeauna, asta se va întâmpla fără el, vor alcătui o altă lume, iar lumea lui, unică, imposibil de reîntrupat, a dispărut şi nu va mai renaşte niciodată. Acesta era marele lui dezastru, sfârşitul lumii lui..

Cartea începe cu prezentarea celor doi lupi, Akbara şi Taşceainar, personaje principale care apar în cele două părţi aparent fără legătură ale romanului. Lupii sunt prinşi în vâltoarea vânătorii de saigale (un fel de antilope) din întinsele stepe sovietice şi astfel luăm contact cu oamenii, aceşti vânători siniştri care vor deranja şi de această dată bunul mers al Universului. Camionul duce cinci bărbaţi, iar ei vânează pentru a îndeplini planul la carne. Însă în spatele camionului se află Avdi, care legat cu mâinile la spate stă peste saigalele moarte. Ne vom întoarce în trecut şi vom vedea cum a ajuns bietul Avdi în această situaţie. O incursiune în lumea culegătorilor de anaşă (un fel de cânepă indiană, drog), o călătorie pe tărâmuri depărtate până la gara Jalpak-Saz, un important nod de cale ferată din Turkestan, o poveste plină de simboluri şi viziuni biblice ori paralele cu viaţa lui Iisus. Iar cei doi lupi fabuloşi apar în cele mai importante momente.

Povestea lui Avdi se termină cumva, iar noi, cititorii deja vădit emoţionaţi, trecem la partea a doua a cărţii, însoţiţi de Akbara şi Taşceainar, care-şi mută vizuina în zona de lângă lacul Issak-Kul, undeva prin partea de nord a munţilor Tian Shan. Este vremea să facem cunoştinţă cu Boston Urkunciev, cel mai gospodar om al locului. Serios, muncitor, considerat chiabur şi invidiat de ciobanii de la celelalte stâne, inclusiv de Barzabai Noigutov, cel mai rău dintre personajele acestei cărţi. Surprinde numele Boston, dar unul dintre consătenii săi explică: "Boston e un oraş în America, unul dintre cele mai mari, ceva mai mic ca New York-ul. La noi, boston înseamnă cojoc cenuşiu. Bos - cenuşiu, ton - cojoc. Acum e clar?'. Intriga se ţese în jurul celor patru personaje Akbara, Taşceainar, Barzabai şi Boston, într-un stil clasic, plăcut de urmărit, Aitmatov transmiţând o mare căldură prin ceea ce spune, o stare pe care numai scriitori de prin părţile Rusiei o pot induce. Se vor înfrunta viaţa şi moartea, binele şi răul şi totul tinde către un final apocaliptic, un final care te marchează şi pe care-l vei ţine minte întotdeauna, deşi se întâmplă să uiţi multe alte cărţi pe care le vei citi de-a lungul timpului.

Eşafodul se situează într-un top 10 al cărţilor mele preferate din toate timpurile. O recomand călduros celor ce încă mai cred în bunătate şi în frumuseţea vieţii simple de altă dată, dar şi celor ce gustă o tragedie clasică, scrisă pur şi simplu excepţional

Sparanghel

Din nou la Lidl. Din snobism îmi cumpăr un borcan de sparanghel. Nu am mâncat niciodată sparanghel şi nu am idee cu ce se asociază. Rog iubitorii acestui blog să îmi facă o sugestie culinară. Oricum pare mare şmecherie să vorbeşti cu Falsul Ionescu următoarele:
- Ce ai mâncat, Falsule Ionescu?
- Salam cu pâine. Tu?
- Sparanghel.
E ca şi cum ai zice că vorbeşti germana la perfecţie. Aşa sună faptul că ai mâncat sparanghel. Unde este produs? În Peru. Astă toamnă stăteam de unul singur în aeroportul Barajas Adolfo Suarez cu inima cât un purice, gândindu-mă că va cădea avionul. Citeam Ilf şi Petrov - America fără etaje. Aud o voce: "Este bună cartea?". Un om pe la 45 de ani. Dorea să sublinieze că e român. Român stabilit în Peru, căsătorit cu o femeie din Peru. Viaţa este bună în Peru. Pacificul în zona lor este străbătut de un curent cald şi au berechet peşte, creveţi, scoici. Câteodată simt şi ei cutremurele din Chile şi mai vin tsunamiuri, dar se suie pe case. Aşa mi-a vorbit omul acesta care locuia de 15 ani în Peru şi trăia cu o localnică. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm cum sunt femeile în Peru. Acolo jos. Ca japonezele sau ca europencele?