John Boyne - Băiatul cu pijamale în dungi

Cei de la Editura Rao ne spun câteva cuvinte, pe ultima copertă a cărţi, despre John Boyne, un irlandez născut la Dublin în 1971, autor al unor scrieri destinate copiilor. Şi "Băiatul cu pijamale în dungi" prin stilul simplu şi prin faptul că urmăreşte întâmplările unui copil de 9 ani pare desprinsă din literatura celor mici, dar nu prea este aşa. Stilul copilăresc prinde foarte bine, făcând cartea superbă şi inteligentă, iar la final adulţii vor plânge de atâta tristeţe şi vor condamna istoria. Bruno, băieţelul de 9 ani, pleacă din Berlin alături de familie pentru că tatăl său, militar, primeşte o nouă slujbă. Ajuns la destinaţie, la casa din Out-With (aşa înţelege Bruno că se numeşte noul loc) copilul este foarte surprins în momentul în care aruncă o privire de la geamul noii sale camere. Urmează o poveste incredibilă şi mi s-a părut foarte interesant faptul că noi, cititorii adulţi, ştim prea bine cum stau lucrurile, însă Bruno pare să nu aibă habar. O pagină neagră de istorie povestită altfel, cartea lui John Boyne reuşeşte să impresioneze maxim.

Kenzaburo Oe - Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii

După Mo Yan și Kawabata, am ales să citesc la rând un alt asiatic laureat al Nobelului pentru literatură, încă o dovadă a faptului că apreciez mult scrierile din această parte a lumii. Oe Kenzaburo e un clasic, iar acesta este primul său roman, publicat pe când avea doar 23 de ani. Se simte tinerețea autorului în stilul folosit în aceasta carte, o narațiune fără prea multe artificii, extrem de lesnicioasă pentru cititor, deci departe de stilul obișnuit pe care autorul îl folosește în romanele scrise la maturitate, romane ce mi-au dat bătai de cap, recunosc. (Am mai citit O viață liniștită și Strigătul înăbușit). "Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii" este trista poveste a unor băieți de la școala de corecție, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Este iarnă, copiii sunt duși într-un sat și abandonați de țăranii care își părăsesc locuințele din cauza unei molime. Acești mici delicvenți se vor gospodări câteva zile, construindu-și propriul univers în acest sat, departe de lumea celor mari, departe de războiul care avea să se termine cu înfrângerea Imperiului Japonez. Criticii au comparat romanul lui Oe cu "Împăratul muștelor", însă după părerea mea singura asemănare cu acest roman al unui alt laureat cu Nobel este doar faptul că avem o mână de copii care se gospodăresc singuri. În cartea asiaticului copiii nu se luptă pentru putere, nu există rivalitați notorii, ci sunt împreună un tot care încearcă să țină piept lumii de afară. Nu vor reuși, ne dăm seama încă din titlu. O carte sensibilă, dură și bolnavă în același timp. Mi-a plăcut.

Bere Zăganu

Nu mai ştiu de unde am auzit de această bere, cert este că am decis să merg la fabrica unde se produce, aflată în Satul Măneciu-Ungureni, judeţ Prahova. Dacă întâmplător căutaţi pe google informaţii despre berea Zăganu şi aţi ajuns pe acest blog, iată cum puteţi intra în posesia unei astfel de beri, direct de la producător. Venind dinspre Bucureşti către Ploieşti pe DN1 la giratoriul cu centura Ploieştiului, facem dreapta şi apoi încă o dată dreapta, astfel că intrăm pe DN1A, cunoscut de bucureşteni ca şi drumul de Cheia. Cu alte cuvinte o apucăm spre oraşul Vălenii de Munte, iar după ce trecem de el mai avem puţin până la comuna Măneciu. În satul Măneciu-Ungureni căutăm strada pe care se află Mega Image (pe această stradă se află şi gara, însă gara nu ne este semnalizată, Mega Image da). Din drumul principal vom face dreapta spre Mega Image, care va apărea pe partea dreaptă. Mergem şi cotim a treia stradă la stânga, iar după vreo 500 metri vom găsi fabrica de bere, o clădire mică cu un etaj. Asta e tot. Au bere la halbă (3,5 lei) sau la sticlă de 0,5 (5,5 lei). Bere nepastelurizată, fermentată natural timp de 21 de zile. Are termen de valabilitate cam o lună. Alcool 5,3%. Vorbesc despre berea blondă, din cea neagră nu aveau atunci când am fost eu (Sf Marie Mare 2014).

Foarte bună berea, aşa cum trebuie să fie o bere. Bând berea Zăganu îţi dai seama cât sunt de falsificate celelalte beri şi cum îşi bat joc de noi marile concerne care vând această băutură. Sper din tot sufletul să tot apară asemenea mici producători de bere şi în niciun caz să nu vândă fabricile către Heineken ori SAB Miller.

Merită să faceţi o plimbare până la fabrică, este o zonă frumoasă a ţării plus că aveţi şansa de a bea o bere bună. Eu pun mai jos o poză cu fabrica şi una cu sticla de bere.

Lux

Sunt la o terasă împuţită, sub o boltă de viţă de vie. Un local în genul "Fănuţei", pentru oameni bătuţi de soartă care găsesc o ultimă bucurie într-o bere ieftină şi proastă. Latrina este la 10 metri de masă. Pute foarte tare a pişat, mirosul fiind accentuat de caniculă. Cârciuma este ţinută de doi ţigani, soţ şi soţie. El este îmbrăcat întotdeauna la pantaloni de stofă ş pantofi fără şiret. Înalt şi slab. Ţiganca este şi ea înaltă, atipică pentru rasa ei. Aranjată şi machiată după moda românilor, trecută de 40 de ani, păstrează ceva reminiscenţe ale unei frumuseţi trecute. Eufrosin îi cere ţiganului un Ursus negru la cutie. Îi este servit într-un pahar abia scos de la gheaţă. Îmi face poftă. Mă duc la ţigancă şi-i spun:
- Vreau şi eu la fel ca prietenul meu.
- Adică ce? (nu era pe fază când bărba'su l-a servit pe Eufrosin).
- Adică un Ursus negru servit în pahar de la gheaţă.
Râde. Vorbeşte pe un ton plăcut, în note joase. E o ţigancă românizată. O frumuseţe ce s-a trecut printre clienţii pensionari ce beau bere în iz de urină. Se duce la combina frigorifică şi scoate din congelator un pahar îngheţat pe care se află simbolurile Coca Cola şi World Cup 2014. Apoi îmi intinde berea şi râde din nou, spunându-mi:
- Vedeţi? Cine ar fi crezut că în bodega noastră găsiţi aşa ceva? La noi e ca în America sau ca în Anglia.
Îmi merge la inimă berea. Chiar aşa. Cine ar fi crezut că se poate găsi un asemenea lux la doar 4 lei?

Hotel Neptun, uriaşul adormit

Pe la începuturile anilor '80 mergeam alături de părinţi pe litoral în renumita staţiune Neptun-Olimp şi pentru că părinţii mei erau intelectuali şi totodată oameni ai muncii puteam sta la un hotel de 3 stele, unde costa vreo 120 de lei pe noapte (ne referim, desigur, la banii lui Ceauşescu). Frumos era la hotel şi mai ales la restaurant îmi plăcea mult, pentru că de mic apreciam o mâncare gustoasă, iar la mare oricum totul mi se părea mult mai frumos decât acasă. Am stat la Hotel Panoramic şi la Amfiteatru, chiar şi la Belvedere, iar după '89 când intelectualii nu aveau bani atât de mulţi am stat la Bâlea sau Decebal, care erau de două stele. La Hotel Neptun nu am stat niciodată. Era poate cel mai frumos hotel de pe litoral înainte şi mai mult străinii erau cazaţi acolo. L-am vizitat în copilărie de câteva ori şi avea două restaurante, însă doar am adulmecat mirosul mâncărurilor de acolo. Avea şi grădină în aer liber cu orchestră, însă doar am stat în tufişurile din apropiere şi am ascultat muzica. Avea şi piscină interioară, însă doar am intrat şi i-am invidiat pe oamenii care făceau baie acolo. Avea şi SHOP, unde doar mi-am lipit nasul de geam şi am privit la bunurile capitaliste aflate pe rafturile din spatele vânzătoarei. Pe acoperişul hotelului trona o firmă luminoasă alături de care era un trident mare, tridentul lui Neptun, zeul mării la romani.

Dar timpul trece repede şi nepăsător. Fericirea oamenilor care au stat la Hotel Neptun a durat o clipită. Timpul le spune oamenilor: "mă piş pe voi!" şi totul este dat uitării. Totul devine cenuşă şi moare. Nimic nu rezistă timpului. Unde sunt tinerii care făceau sex în urmă cu 30 de ani în camerele Hotelului Neptun? Unde sunt oamenii de vârstă mijlocie care apreciau un vin fin în restaurantul grădină al hotelului? Unde e strălucirea de altă dată a hotelului? Toate sunt ruină pentru că timpul a trecut peste ele.

Ruină e întreg Hotelul Neptun, iar eu am reuşit să obţin o cameră aici după 30 de ani de la prima vizită. Parca mă aflu într-un cimitir al elefanţilor. Mirosul umed de igrasie e impregnat în pereţii holurilor întunecoase. Restaurantele s-au desfinţat, la fel şi piscina. În recepţia mare şi încăpătoare de altă dată sunt standurile unei expoziţii cu haine şi produse de marochinărie. Cele trei lifturi nu mai funcţionează demult. În aer se distinge un lux apus de ani de zile, la fel cum ai vedea pe stradă o femeie în varstă la care distingi frumuseţea din tinereţe. Camera are mobilă de anticariat şi parchet din lemn care odinioară probabil strălucea. Un televizor sport NEI la care cu siguranţă s-a vizitonat World Cup 1994 în urmă cu 20 de ani. Un frigider Fram comandă specială, îmbrăcat în lemn. Încă merge. Aşternuturi curate, camera curată în general. 80 lei/noapte în week-end, în full sezon. Sunt melancolic între zidurile Hotelului Neptun şi mă gândesc la toţi acei oameni care au trecut pe aici de-a lungul timpului. Mă gândesc la vremurile fericite şi mi-e ciudă că a fost lăsat în paragină un loc atât de frumos. Nici nu înţeleg cum a ajuns hotelul aşa. De ce a fost cumpărat? Ce afaceri necurate s-au făcut? Cine l-a administrat? Ce spălări de bani s-au făcut? Lucruri urâte se întâmplă în lumea asta. Grădina de vară este invadată de buruieni, piscina e secată, nimic nu aminteşte de opulenţa din trecut.

În imediata apropiere viaţa îşi desfăşoară cursul normal. Sunt tarabe cu fructe, îngheţată şi băuturi. Sunt tot felul de restaruante bune. Sunt magazine şi mulţi oameni care se plimbă, trecând cu nepăsare pe lângă Neptun, uriaşul adormit.

Yasunari Kawabata - Lacul

Momoi Gimpei este personajul principal al acestui microroman, un bărbat ajuns la 34 de ani, fost profesor de limba japoneză. Din păcate nu este prea întreg la minte și are tot felul de probleme pe care un om normal nu le are. Urmărește femei, cu toate că nu este un violator sau neapărat un pervers. Nici el nu știe prea bine de ce o face, poate pentru că atunci când trece pe lângă o persoană necunoscută se simte trist gândindu-se că nu o va mai întâlni niciodată în viața lui. O proză în stilul cunoscut al lui Kawabata, cu multă tristețe exprimată poetic, cu scene statice, acțiunea lipsind cu desăvârșire. Avem un tablou frumos cu Momoi Gimpei la vârsta de 10 ani, îndrăgostit de verișoara sa care are 12. Merg ținându-se de mână pe poteca ce înconjoară lacul, iar tânărul Gimpei speră ca umbrele lor reflectate în lac să se țină de mână și să cutreiere veșnic. Timpurile sunt amestecate, cititorul nici nu știe dacă ceea ce se petrece e vis ori realitate. În prezent Gimpei a fost dat afară din învățământ pentru o relație cu o elevă și se află la baia publică, unde o băieșiță tânără îl spală. Îi privește sânii băieșiței și se gândește la eleva sa, o scenă sexuală simplă și tipică pentru Kawabata. Momoi îi smulge sutienul elevei, iar autorul subliniază că aceasta avea țâțele total expuse, iar bărbatul a privit-o astfel. Mi-a plăcut romanul și chiar dacă n-aș fi știut cine l-a scris mi-aș fi dat seama că e Kawabata. Doar el scrie așa în toată literatura asta mare. Pe lângă "Lacul" cartea mai cuprinde două povestiri, probabil o găselniță a celor de la Humanitas pentru a crește prețul. Povestirile nu mi-au plăcut absolut deloc. Una e de-a dreptul scârboasă, cu o femeie care-și smulge brațul din umăr și-l dă unui bărbat pentru a petrece o noapte alături de el. Ăsta vorbește cu mâna, se culcă cu ea. Iar a doua poveste este despre o crimă, dar nimic în stilul detectivistic. Deci "Lacul" este super ok, îl recomand celor ce apreciază literatura necomercială. Povestirile mie nu mi-au plăcut.

Potență financiară

Din nou la Lidl. Săptămâna iberică, poate săptămâna mea preferată. Am venit să cumpăr bere Estrella Damm la sticlă de sticlă de 1 litru. Foarte, foarte bună și nu se compară cu berea la doză care nu are gust autentic. În altă ordine de idei știam din ofertă că vor băga și celebra șuncă iberică Jamon Serrano, 300 de lei o pulpă de 7 kg. Eram sigur că vor rămâne cu ea, la acest preț. Mergând prin magazin, pentru prima oară văd în Lidl promoteri care ofereau această șuncă celor aflați în magazin. Pentru prima oară mi-am încălcat principiile și ca un sărac umil m-am dus să gust o felie de jamon. Delicios. Dacă puneau și un pahar de plastic cu vin roșu pe mesele alea era și mai bine primit. Mă uit în rafturi și nu văd cutia cu pulpa de 7 kg, ci doar caserola cu șuncă feliată pe la 12-15 lei. O întreb pe fata aia de acolo unde sunt cutiile în valoare de 300 de lei, la care amuzată îmi spune că s-au vândut înca de dimineață, că s-au dat foarte bine.

Iată deci că avem în România o pătură foarte bogată a populației care-și permite să arunce 3 milioane pentru o fandoseală, în timp ce alții trăiesc cu acești bani o lună întreagă.