Radu Pavel Gheo - Numele mierlei

Cartea este interesantă şi până să o deschizi, ţinând cont că pe ultima copertă în locul obişnuitelor critici de la The New York Times şi Kirkus Reviews (care oricum nu cred că au auzit de Gheo al nostru) avem păreri culese de pe forumul Softpedia, siteul FC Steaua şi un site numit garsoniera lui Măruţă, aşadar păreri ale oamenilor simpli despre autor. Nu am verificat dacă aceste păreri există, ori sunt doar o glumă, dar mi s-a părut inedit. Avem în faţă o carte de povestiri, cincizeci la număr, despre viaţa cotidiană din România anilor 2000 şi nu numai. Plin de umor dar şi sarcasm, Radu Pavel Gheo face o frescă (scuzaţi acest clişeu împrumutat din ciclul gimnazial) a societăţii noastre, una destul de bolnavă. În mare parte cartea mi s-a părut minunată şi de citit pe nerăsuflate, având totuşi un minus prin faptul că unele pasaje par expirate raportat la zilele noastre, la fel cum mi s-au părut şi povestirile lui Gheo din volumul dedicat vieţii în USA. E foarte important pentru un scriitor să treacă testul timpului, adică proza lui să fie la modă oricând. Citind unele poveşti sau pasaje aveam senzaţia că mă uit la momente umoristice cu Divertis despre guvernul Nicolae Văcăroiu. La plusuri trebuie să precizăm fraza ireproşabil de coerentă, marele talent scriitoricesc şi umorul fin. Totuşi cartea asta nu se compară cu romanul "Noapte bună, copii!" (preferatul meu din toată literatura româneasă) dar nici nu are cum, până la urmă fiind o culegere de poveşti care puteau apărea foarte bine şi pe un blog, ori prin ziare.

Numele mierlei, povestea care dă titlul culegerii, este despre un om care vine la Poliţie pentru schimbarea buletinului. Strada pe care locuieşte şi-a schimbat numele, preluând chiar numele părintelui său, erou al Revoluţiei din '89. Vor apărea multe încurcături la secţia de Poliţie. Povestea mea preferată se numeşte Trucaje şi va fi reluată în romanul "Noapte bună, copii!". Ne aflăm într-un sat prin preajma graniţei cu Yugoslavia, unde câţiva puştani, un tânăr ce tocmai a terminat armata şi bunicul acestuia, stau noaptea şi urmăresc filme porno la televiziunea sârbă. De neuitat şi povestea Integrare la Găureşti, unde un comisar european soseşte tocmai din Danemarca pentru a vedea cum se integrează în UE un sat românesc. Să încheiem cu un citat din această povestioară:
"Doamna Gerhard întrebă:
- Cu danezeii aţi avut vreodată vreun fel de raporturi?
Sătenii se uită nedumeriţi unii la alţii. Într-un târziu primarul zise:
- Nu, danezi n-a venit pe la noi.
Sfrijitul întrebă în şoaptă:
- Ăştia nu e ceva câini?
- Taci, mă, că eşti prost! îl înghionti Fănel. Doamna comisar e daneză."

Camerista

Urmăresc un site sexy/porno celebru pentru filmele sale, votat de useri cel mai bun site din lume la această categorie. Un site care spune o poveste, în speță cei de acolo oferă bani unor persoane pentru a face diferite chestii cu tentă sexuală. De pildă avem un om într-o cameră de hotel și-i bate camerista latino-americană la ușa, o mulatră frumușică, îmbrăcată într-o uniformă albă, având în piept un ecuson pe care scrie Sanchez. Ține în brațe câteva prosoape albe și îi spune omului că a venit să facă curat, iar omul o poftește înăuntru și-i spune că-i dă 50 de dolari dacă îi face curat în țâțele goale. Așa zisa cameristă se arată surprinsă și spune că nu poate face așa ceva, pentru că n-a mai făcut vreodată o astfel de chestie, plus de asta sunt reguli la hotel și o poate da afară, iar pe deasupra mai află și prietenul ei. Dar omul îi spune că nu află nimeni și-i întinde banii. După mai multe tergiversări acceptă să-și dea jos sutienul. Are țâțele perfecte. Omul o laudă, fata se preface rușinată, își mai acoperă țâțele din când în când, mai dă ochii peste cap. Apoi omul îi mai oferă ceva bani pentru a se dezbrăca complet. Urmează alte scene sfioase, după care femeia se dezbracă de tot și începe să deretice prin cameră. În pizda goală, bineînțeles. Dintr-o dată sfiala îi piere și se apleacă lasciv când spală chiuveta, ori șterge praful de pe noptieră.

Sigur, nu păcălesc pe nimeni cei de la site, poate doar pe copiii de 12 ani ori pe americanii proști. Oricine își dă seama că e o făcătură, un film regizat, un scenariu. Așa zisa cameristă pare o prostituată de lux. În primul rând are părul aranjat splendid, apoi are pizda rasă, buci perfecte și tatuaj d'ala de prostituată deasupra curului. O femeie cu un asemenea corp cu siguranță nu spală wc-uri și nici nu strânge prosoapele murdare de pe pardoseala băii. Dar lumea, inclusiv eu, se uita la asemenea filmulețe, adevărate reality-showuri. E mai plăcut să vezi așa ceva în loc de "Mireasă pentru fiul meu" sau "Schimb de mame".

Trec la următorul filmuleț. De această dată o tânară reporteră merge pe stradă și întreabă femei dacă nu vor să vină la ea în apartament pentru a sări dezbrăcate pe o minge d'aia mare de gimnastică. Găsește imediat trei femei care sunt dispuse să facă asta. Cele trei par prostituate d'alea cum vezi prin orășelele de provincie din Mexic. Cururi imense, țâțe mari și lăsate, fețe obosite. E foarte amuzant să vezi ditai mai iepele sărind dezbrăcate pe niște sfere mari și colorate.

Iată, așadar, sunt oameni care fac bani cu asemenea siteuri. Lumea plătește pentru astfel de amuzamente, siteurile respective fiind recepționate numai în urma unui abonament lunar. Este și asta o meserie, chiar o artă. Dar până la urmă siteurile vând o iluzie, o închipuire. Ar fi foarte tari dacă ar face chestia asta pe bune. Adică să meargă la o cameristă obișnuită și să-i propună să facă curat dezbrăcată în timp ce ei o filmează. Așa pe loc, să vadă lumea reacții adevărate.

John Boyne - Băiatul cu pijamale în dungi

Cei de la Editura Rao ne spun câteva cuvinte, pe ultima copertă a cărţi, despre John Boyne, un irlandez născut la Dublin în 1971, autor al unor scrieri destinate copiilor. Şi "Băiatul cu pijamale în dungi" prin stilul simplu şi prin faptul că urmăreşte întâmplările unui copil de 9 ani pare desprinsă din literatura celor mici, dar nu prea este aşa. Stilul copilăresc prinde foarte bine, făcând cartea superbă şi inteligentă, iar la final adulţii vor plânge de atâta tristeţe şi vor condamna istoria. Bruno, băieţelul de 9 ani, pleacă din Berlin alături de familie pentru că tatăl său, militar, primeşte o nouă slujbă. Ajuns la destinaţie, la casa din Out-With (aşa înţelege Bruno că se numeşte noul loc) copilul este foarte surprins în momentul în care aruncă o privire de la geamul noii sale camere. Urmează o poveste incredibilă şi mi s-a părut foarte interesant faptul că noi, cititorii adulţi, ştim prea bine cum stau lucrurile, însă Bruno pare să nu aibă habar. O pagină neagră de istorie povestită altfel, cartea lui John Boyne reuşeşte să impresioneze maxim.

Kenzaburo Oe - Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii

După Mo Yan și Kawabata, am ales să citesc la rând un alt asiatic laureat al Nobelului pentru literatură, încă o dovadă a faptului că apreciez mult scrierile din această parte a lumii. Oe Kenzaburo e un clasic, iar acesta este primul său roman, publicat pe când avea doar 23 de ani. Se simte tinerețea autorului în stilul folosit în aceasta carte, o narațiune fără prea multe artificii, extrem de lesnicioasă pentru cititor, deci departe de stilul obișnuit pe care autorul îl folosește în romanele scrise la maturitate, romane ce mi-au dat bătai de cap, recunosc. (Am mai citit O viață liniștită și Strigătul înăbușit). "Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii" este trista poveste a unor băieți de la școala de corecție, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Este iarnă, copiii sunt duși într-un sat și abandonați de țăranii care își părăsesc locuințele din cauza unei molime. Acești mici delicvenți se vor gospodări câteva zile, construindu-și propriul univers în acest sat, departe de lumea celor mari, departe de războiul care avea să se termine cu înfrângerea Imperiului Japonez. Criticii au comparat romanul lui Oe cu "Împăratul muștelor", însă după părerea mea singura asemănare cu acest roman al unui alt laureat cu Nobel este doar faptul că avem o mână de copii care se gospodăresc singuri. În cartea asiaticului copiii nu se luptă pentru putere, nu există rivalitați notorii, ci sunt împreună un tot care încearcă să țină piept lumii de afară. Nu vor reuși, ne dăm seama încă din titlu. O carte sensibilă, dură și bolnavă în același timp. Mi-a plăcut.

Bere Zăganu

Nu mai ştiu de unde am auzit de această bere, cert este că am decis să merg la fabrica unde se produce, aflată în Satul Măneciu-Ungureni, judeţ Prahova. Dacă întâmplător căutaţi pe google informaţii despre berea Zăganu şi aţi ajuns pe acest blog, iată cum puteţi intra în posesia unei astfel de beri, direct de la producător. Venind dinspre Bucureşti către Ploieşti pe DN1 la giratoriul cu centura Ploieştiului, facem dreapta şi apoi încă o dată dreapta, astfel că intrăm pe DN1A, cunoscut de bucureşteni ca şi drumul de Cheia. Cu alte cuvinte o apucăm spre oraşul Vălenii de Munte, iar după ce trecem de el mai avem puţin până la comuna Măneciu. În satul Măneciu-Ungureni căutăm strada pe care se află Mega Image (pe această stradă se află şi gara, însă gara nu ne este semnalizată, Mega Image da). Din drumul principal vom face dreapta spre Mega Image, care va apărea pe partea dreaptă. Mergem şi cotim a treia stradă la stânga, iar după vreo 500 metri vom găsi fabrica de bere, o clădire mică cu un etaj. Asta e tot. Au bere la halbă (3,5 lei) sau la sticlă de 0,5 (5,5 lei). Bere nepastelurizată, fermentată natural timp de 21 de zile. Are termen de valabilitate cam o lună. Alcool 5,3%. Vorbesc despre berea blondă, din cea neagră nu aveau atunci când am fost eu (Sf Marie Mare 2014).

Foarte bună berea, aşa cum trebuie să fie o bere. Bând berea Zăganu îţi dai seama cât sunt de falsificate celelalte beri şi cum îşi bat joc de noi marile concerne care vând această băutură. Sper din tot sufletul să tot apară asemenea mici producători de bere şi în niciun caz să nu vândă fabricile către Heineken ori SAB Miller.

Merită să faceţi o plimbare până la fabrică, este o zonă frumoasă a ţării plus că aveţi şansa de a bea o bere bună. Eu pun mai jos o poză cu fabrica şi una cu sticla de bere.

Lux

Sunt la o terasă împuţită, sub o boltă de viţă de vie. Un local în genul "Fănuţei", pentru oameni bătuţi de soartă care găsesc o ultimă bucurie într-o bere ieftină şi proastă. Latrina este la 10 metri de masă. Pute foarte tare a pişat, mirosul fiind accentuat de caniculă. Cârciuma este ţinută de doi ţigani, soţ şi soţie. El este îmbrăcat întotdeauna la pantaloni de stofă ş pantofi fără şiret. Înalt şi slab. Ţiganca este şi ea înaltă, atipică pentru rasa ei. Aranjată şi machiată după moda românilor, trecută de 40 de ani, păstrează ceva reminiscenţe ale unei frumuseţi trecute. Eufrosin îi cere ţiganului un Ursus negru la cutie. Îi este servit într-un pahar abia scos de la gheaţă. Îmi face poftă. Mă duc la ţigancă şi-i spun:
- Vreau şi eu la fel ca prietenul meu.
- Adică ce? (nu era pe fază când bărba'su l-a servit pe Eufrosin).
- Adică un Ursus negru servit în pahar de la gheaţă.
Râde. Vorbeşte pe un ton plăcut, în note joase. E o ţigancă românizată. O frumuseţe ce s-a trecut printre clienţii pensionari ce beau bere în iz de urină. Se duce la combina frigorifică şi scoate din congelator un pahar îngheţat pe care se află simbolurile Coca Cola şi World Cup 2014. Apoi îmi intinde berea şi râde din nou, spunându-mi:
- Vedeţi? Cine ar fi crezut că în bodega noastră găsiţi aşa ceva? La noi e ca în America sau ca în Anglia.
Îmi merge la inimă berea. Chiar aşa. Cine ar fi crezut că se poate găsi un asemenea lux la doar 4 lei?

Hotel Neptun, uriaşul adormit

Pe la începuturile anilor '80 mergeam alături de părinţi pe litoral în renumita staţiune Neptun-Olimp şi pentru că părinţii mei erau intelectuali şi totodată oameni ai muncii puteam sta la un hotel de 3 stele, unde costa vreo 120 de lei pe noapte (ne referim, desigur, la banii lui Ceauşescu). Frumos era la hotel şi mai ales la restaurant îmi plăcea mult, pentru că de mic apreciam o mâncare gustoasă, iar la mare oricum totul mi se părea mult mai frumos decât acasă. Am stat la Hotel Panoramic şi la Amfiteatru, chiar şi la Belvedere, iar după '89 când intelectualii nu aveau bani atât de mulţi am stat la Bâlea sau Decebal, care erau de două stele. La Hotel Neptun nu am stat niciodată. Era poate cel mai frumos hotel de pe litoral înainte şi mai mult străinii erau cazaţi acolo. L-am vizitat în copilărie de câteva ori şi avea două restaurante, însă doar am adulmecat mirosul mâncărurilor de acolo. Avea şi grădină în aer liber cu orchestră, însă doar am stat în tufişurile din apropiere şi am ascultat muzica. Avea şi piscină interioară, însă doar am intrat şi i-am invidiat pe oamenii care făceau baie acolo. Avea şi SHOP, unde doar mi-am lipit nasul de geam şi am privit la bunurile capitaliste aflate pe rafturile din spatele vânzătoarei. Pe acoperişul hotelului trona o firmă luminoasă alături de care era un trident mare, tridentul lui Neptun, zeul mării la romani.

Dar timpul trece repede şi nepăsător. Fericirea oamenilor care au stat la Hotel Neptun a durat o clipită. Timpul le spune oamenilor: "mă piş pe voi!" şi totul este dat uitării. Totul devine cenuşă şi moare. Nimic nu rezistă timpului. Unde sunt tinerii care făceau sex în urmă cu 30 de ani în camerele Hotelului Neptun? Unde sunt oamenii de vârstă mijlocie care apreciau un vin fin în restaurantul grădină al hotelului? Unde e strălucirea de altă dată a hotelului? Toate sunt ruină pentru că timpul a trecut peste ele.

Ruină e întreg Hotelul Neptun, iar eu am reuşit să obţin o cameră aici după 30 de ani de la prima vizită. Parca mă aflu într-un cimitir al elefanţilor. Mirosul umed de igrasie e impregnat în pereţii holurilor întunecoase. Restaurantele s-au desfinţat, la fel şi piscina. În recepţia mare şi încăpătoare de altă dată sunt standurile unei expoziţii cu haine şi produse de marochinărie. Cele trei lifturi nu mai funcţionează demult. În aer se distinge un lux apus de ani de zile, la fel cum ai vedea pe stradă o femeie în varstă la care distingi frumuseţea din tinereţe. Camera are mobilă de anticariat şi parchet din lemn care odinioară probabil strălucea. Un televizor sport NEI la care cu siguranţă s-a vizitonat World Cup 1994 în urmă cu 20 de ani. Un frigider Fram comandă specială, îmbrăcat în lemn. Încă merge. Aşternuturi curate, camera curată în general. 80 lei/noapte în week-end, în full sezon. Sunt melancolic între zidurile Hotelului Neptun şi mă gândesc la toţi acei oameni care au trecut pe aici de-a lungul timpului. Mă gândesc la vremurile fericite şi mi-e ciudă că a fost lăsat în paragină un loc atât de frumos. Nici nu înţeleg cum a ajuns hotelul aşa. De ce a fost cumpărat? Ce afaceri necurate s-au făcut? Cine l-a administrat? Ce spălări de bani s-au făcut? Lucruri urâte se întâmplă în lumea asta. Grădina de vară este invadată de buruieni, piscina e secată, nimic nu aminteşte de opulenţa din trecut.

În imediata apropiere viaţa îşi desfăşoară cursul normal. Sunt tarabe cu fructe, îngheţată şi băuturi. Sunt tot felul de restaruante bune. Sunt magazine şi mulţi oameni care se plimbă, trecând cu nepăsare pe lângă Neptun, uriaşul adormit.