Haruki Murakami - Ascultă cum cântă vântul. Pinball, 1973

"Părul pubian arăta bine și era bogat, ca plantele de apă de pe malul unui pârâu după inundație.". Păi cine mai face astfel de comparații? Cine mai vorbește cu atâta drag despre părul pubian al femeilor? Primele două romane ale lui Haruki Murakami. Scrise în 1979, respectiv 1980. De aici a început totul. Sunt plăcute, ușor de citit, însă dau senzația unor puzzle-uri care fac parte din pachete diferite și trebuie asamblate. Vom regăsi în aceste mini-romane cam tot arsenalul pe care Murakami îl va perfecționa în viitor. Apariții și dispariții misterioase, sute de referiri la mâncare și băutură, muzică bună la aproape fiecare pagină, sex, pisici, comparații extraordinare, comparația fiind cu siguranță figura de stil pe care autorul o preferă. Îmi place la Murakami atitudinea nepăsătoare pe care personajele o au vis-a-vis de întâmplările incredibile prin care trec. Adică e ceva cu totul normal să te trezești cu două gemene în casă, să nu ai idee de unde au venit și ce vor, dar tu să conviețuiești cu ele, ori să aduni de prin wc-uri o tânăra băută, iar dimineața să o regăsești dezbrăcată la tine în pat și să-i observi mâna cu patru degete. Și-mi mai place dragostea lui Murakami pentru detaliu. Nu interesează pe absolut nimeni că atunci când telefonul a sunat, personajul mânca spaghete, dar autorul ține să precizeze că spaghetele fuseseră fierte cu două minute mai mult decât trebuia. Mi-a plăcut cartea, mai mult decât scrierile de la 60 de ani. Asta deși acțiunea e atât de întortocheată că până la urmă uiți cu totul despre ce e vorba în carte, iar până la final îți spui că probabil cartea nu este despre ceva anume.