Tatiana Tolstaia - Zâtul

Zâtul stă pe crengile copacilor, iar atunci când trece un om prin pădure îi suge toată mintea, iar omul se întoarce aiurea în sat la semenii săi. Asta este o metaforă! Citind cartea vom vedea ce e cu Zâtul. A avut loc un accident nuclear și lumea modernă s-a sfârșit. Au trecut câteva sute de ani de atunci și ne aflăm într-un fel de paleolitic sau neolitic, nu mă pricep exact la perioadele istorice, oricum e clar că omenirea a fost aruncată cu mii de ani în urmă. Moscova, care în prezent se numește Fiodor-Kuzminsk, e un sătuc populat cu tot felul de oameni ciudați a căror principală hrană sunt șoarecii. Tolstaia crează un întreg univers plin de personaje originale și are marele merit de a nu spune doar o poveste gen Stăpânul Inelelor, totul fiind o imensă și superbă alegorie. Iar stilul ei este foarte iscusit și nu avem în față doar o utopie gen 1984, ci o carte originală, poate un fel de comedie neagră pe alocuri, acțiunea debordând de faze amuzante care fac cititorul să treacă în plan secund evenimentele grave la care autoarea face referire. Benedikt este personajul principal și lucrează la un fel de cooperativă care se ocupă cu transcrierea cărților, iar în prezent cărțile sunt atribuite unui singur om, pentru ca ne aflăm în totalitarism, lui Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele. (Adică acest Fiodor Kuzmici avea cărțile apărute înainte de accidentul nuclear, iar acum îi mințea pe oameni că le-a scris el. Să zicem că lumea acum citea "Cronica păsării arc" și credea că e scrisă de Fiodor Kuzmici). Benedikt duce o viață simplă, ca mai toți guguștiucii (Așa sunt numiți în carte oamenii din popor. Sunt multe categorii în romanul Tatianei Tolstaia: guguștiuci, mârzaci, sanitari, foști, degenerați, aceștia din urmă fiind oameni care au trăit și înainte, iar acum sunt folosiți pe post de cai la căruță/sanie. Amuzanți degenerații, unul dintre ei amintește de marile derby-uri CSKA - Spartak, iar bătrânul degenerat Ioachim, în timp ce trage la sanie, cântă "Hristos a înviat din morți..."), copiază cărți, mănâncă supică de șoarece ori alte bunătăți făcute din șoarece (gheruțele le scuipă în palmă ca pe sâmburii de măslină, ori din ochișorii de șoarece prepară icre), se iubește cu o văduvă, dar deobicei stă trist în izba lui, având grijă ca focul să nu se stingă, pentru că pe urmă trebuie să se roage de fochist să-l aprindă la loc. Acesta este Benedikt din prima jumătate a cărții, iar pe urmă se va schimba total și vom vedea ce înseamnă dragostea pentru cărți și pentru citit.

Scrie pe coperta cărții că Tatiana Tolstaia este strănepoata lui Lev Tolstoi, marele nostru scriitor, cel care a scris Învierea ori Voina i mir. Wikipedia nu spune nimic despre rudenia cu Lev Tolstoi, ci ne spune ca Tatiana este nepoata scriitorului Aleksei Nikolaevici Tolstoi. E asocierea autoarei cu Lev Tolstoi o greșeală din partea Editurii Curtea Veche ori o stratagemă de marketing?

Nu e genul de carte pe care o săruți la sfârșit și nu vei plânge cu ea în brațe, dar este genul de carte eveniment care te bucură la fiecare pagină și care te face să exulți când vezi ce a născocit scriitoarea. Nota 10/10 pentru felul în care este spusă povestea, pentru stilul de mare frumusețe abordat, pentru mesajul transmis cititorului. De fapt asta înseamnă literatură, pentru că povești putem spune cu toții. Cu siguranță o carte de Top 20 all-time.